Pagini

luni, 19 noiembrie 2012

Candva, intr-un tinut de basm

Obisnuia sa viseze cu ochii dechisi si sa zambeasca liber atunci cand lucrurile mergeau bine. Obisnuia sa fie ea atunci cand... de fapt, era ea mereu. 

Obisnuia sa rada si sa accepte cu bucurie lucrurile care i se intamplau, care se presupuneau ca ii vor influenta cursul destinului. Obisnuia sa creada ca toate se intampla cu un motiv, dintr-un motiv, cu un scop. 

Obisnuia sa aiba incredere in oameni. Prea multa incredere. Isi deschidea sufletul si ii invita sa "dea o raita" prin gandurile ei. Punea totul pe tava si ii lasa pe ceilalti sa aleaga ce vor sa vada. Cum vor sa o vada. 

Obisnuia sa alerge, sa se plimbe, sa admire cerul, sa simta ploaia cum ii patrunde in fiinta, sa imbratiseze vantul, sa sara in speranta ca va atinge stelele, sa adoarma cu gandul la ...

Obisnuia sa creada. In toate, dar mai ales, in toti. Obisnuia sa gandeasca ca nu are ce sa se intample rau. Nu are ce sa fie rau daca ea e buna. Pentru ca, pana la urma, asa ar trebui sa functioneze lucrurile, nu? 

Ce s-a intamplat cu ea? 
Intr-o zi, balaurul numit Realitate a vizitat-o. I-a spus ca nu exista mereu dreptate, i-a spus ca lucrurile nu se intampla mereu cu un scop, i-a spus ca lucruri rele se intampla oamenilor buni, i-a spus ca increderea acordata de ea nu era apreciata, i-a spus ca stelele nu o cunosc si ca vantul scapa din stransoare. I-a spus ca aleea din parc va disparea si ploaia o va alunga. I-a spus ca oamenii vor profita de posibilitatea de a vedea inauntrul mintii ei, i-a spus sa-si fereasca privirea. Sa inchida ochii, sa ascunda zambetul, sa tina pentru ea visurile, sa le inchida intr-un ungher al inimii si sa le uite. I-a spus ca nu e bine sa deschizi o expozitie cu sentimente. I-a spus ca ele dor. I-a spus ca va fi ranita de oameni dragi, i-a spus ca va fi uitata. I-a spus ca zambetul ei nu va mai insemna nimic pentru nimeni. I-a taiat aripile si a lasat-o singura, in imensitatea albastra ce-i individualiza zidurile palatului. A lasat-o dormind. 

De data aceasta nu mai visa la Luceferi, ci la orase gri. Nu mai era lacul de langa alee cel care sclipea, ci apa de pe trotuar, stransa in urma ploii necontenite ce o inchisese in turnul ei. Nu mai era siguranta, ci incertitudinea cea care ii va fi trasatura distinctiva. Nesiguranta, neincredere, dubii, vorbele ii rasunau in minte ca si cum ii erau soptite atunci, sentimente induse si, si mai rau, traite.

Obisnuiam sa-mi creez imagini perfecte despre oameni imperfecti. Perfectiunea e o strategie de marketing. E un ambalaj frumos, care striga "Alege-ma pe mine!". E primul lucru care dispare atunci cand incepi sa cauti esenta. E primul lucru care te dezamageste, pentru ca ti-ai fi dorit sa nu fie asa de usor de indepartat, pentru ca poate, atunci, sufletul nu ti-ar fi fost injunghiat de o mie de "ti-am zis eu". Esenta unei persoane e, probabil, totul. Dureaza pana o descoperi, dureaza pana cand ajungi sa-ti dai seama cum functioneaza, dar niciodata nu o vei cunoaste. Pentru ca, in momentul in care te astepti mai putin te va surprinde. Iar atunci, fie va fi o imensa bucurie, fie dezamagirea iti va rupe o parte din inocenta. Si asa iti dai seama ca nimeni nu merita sa stie totul despre mintea si sufletul tau. Poate gresesc, poate exprimarea e taioasa, dar nici ei n-au avut mila de visurile mele, de gandurile mele, de zambetul meu...

1 iunie 2012

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu