Doru Pop, O telenovelă socialistă, Cartea Românească, Bucureşti, 2013, 238 p.
Amintirile sunt cicatrici pe care ni le lasă timpul.
Te-ai născut în plină democraţie? Mai gândeşte-te puţin. E aproape imposibil ca ţie să nu ţi se fi adus la cunoştinţă, cândva, aşa, în treacăt, în preajma Crăciunului, de un părinte grijuliu, că „pe vremea lui” portocalele nu se găseau uşor. Cu siguranţă ţi-ai format deja o imagine asemănătoare unui mit despre perioada în care cei „mari” au copilărit, s-au dezvoltat, o imagine ce deseori se compune din închipuirea unor cozi interminabile, proteste ascunse şi defilări pentru asigurarea progresului şi înfloririi patriei, toate acestea narate de o voce uşor graseiată. Însă, cât de multe ştim noi de fapt? Cunoaştem frânturi de viaţă, ni s-au mărturisit frânturi de gânduri. De-am putea afla povestea cuiva care a copilărit atunci, de-am putea să-i citim jurnalul, să-i memorăm trăirile, să-i cunoaştem viaţa...
Romanul lui Doru Pop, scris la persoana întâi, este gândit ca o scrisoare a unui tată către fiul său, un soi de cronică sub forma unei epistole ce are unicul scop de a lăsa drept moştenire o dovadă palpabilă a existenţei lui, amintirea lui dincolo de gând. Scrierea este departe însă de a fi una simplă. În aceasta, Pop combină procedee la fel cum amestecă sentimente. Structura este una clară: zece capitole, care consemnează tot ce s-a petrecut în viaţa protagonistului, datate din martie 1975 până în decembrie 1975, precedate de ceea ce dă caracterul epistolar al scrierii, un text intitulat Către copilul meu. Acest prim text începe cu o formulă de adresare care îl încadrează fără mari ezitări în stilul epistolar („Dragă”) şi reprezintă exprimarea ultimei dorinţe a tatălui către fiul său. Copilului îi revenea sarcina de a publica manuscrisul primit moştenire, „aceste Amintiri din copilărie”, un soi de confesiune şi de cadou din partea tatălui ce-şi prevedea sfârşitul vieţii. Astfel, „pentru a recupera ce nu se mai poate recupera”, pentru a suplini o relaţie paternă ce lui i-a lipsit, ca o ultimă încercare de întărire a relaţiilor tată-fiu, „Doru de acum” scrie despre „Doru de atunci” şi îi încredinţează totul copilului său.
Însemnările din jurnalul literar al lui Doru încep cu martie 1975, el motivând alegerea acestei date prin raportarea la tatăl său. Moartea tatălui a avut o influenţă extraordinar de puternică asupra tânărului, iar faptul că mama sa a ales să se recăsătorească, înlocuind astfel figura autorităţii recunoscute de copil cu o alta, considerată nelegitimă, a lăsat o amprentă evidentă asupra modului în care acesta s-a dezvoltat. Copilărind în Romania comunismului şi cunoscând libertatea din lumea oferită de bunici, Doru suferă un şoc când se vede nevoit să devină un „blocatar”. Încetul cu încetul, acesta se obişnuieşte cu viaţa din oraş, cu lipsa de intimitate din blocul în care puteai afla oricând ce se întâmplă în apartamentul vecin, se familiarizează cu mediul şi îşi depăşeşte frica faţă de tramvai. Creştem şi noi, în calitate de cititori, odată cu Doru, pe măsură ce avansăm în corpul textului. Aparenţa de jurnal a scrierii rezultată dintr-o profundă introspecţie, face actul lecturii antrenant şi prinde lectorul în vraja întoarcerii în trecut, în copilărie şi adolescenţă. Îi ştim secretele lui Doru, ştim pe cine iubeşte, ştim cine îi sunt prietenii, ştim pe cine admiră şi, mai presus de toate, cunoaştem gândurile rezultate dintr-o ură alimentată de furia cauzată de pierdea tatălui la o vârstă fragedă. Reluând, pe parcursul romanului se remarcă conflictul puternic ce-l macină pe protagonist: moartea fără motiv a tatălui, ucis din greşeală şi uzurparea, cum o concepe el, de apoi, prin apariţia unui bărbat care nu se suprapunea, pentru Doru, cu imaginea arhetipală fixată de tatăl său, ce revine obsesiv în mintea lui, deşi amintirea era deja aproape ştearsă.
Manuscrisul lăsat drept moşterine inventariază şi iubirile lui Doru, momentele în care el se descoperă şi începe să perceapă lumea altfel, precum şi momentele ce par a caracteriza episoadele adolescentine, nebuniile, năzbâtiile. Doru îşi fixează drept model imaginea lui John Lennon, iar referinţele culturale nu se opresc în sfera muzicală, chiar dacă acesta îşi exprimă înclinaţia către acest domeniu. Astfel, pe parcursul scrierii sunt actualizate trimiteri culturale diverse, de la programele româneşti disponibile la televizor, prima pasiune a tânărului Doru fiind pentru o actriţă, până la cele străine, occidentale, precum Dallas. Tranziţia se face însă, inevitabil, de la adolescent la adult, când fără a-l consulta, moartea mai răpeşte membri ai familiei lui, iar maturizarea nu mai are răbdare. Facultatea, armata, înfruntarea cu lumea reală îl transformă pe Doru, îl schimbă, lăsându-l astfel în urmă pe copilul fără griji, năstruşnic, adolescentul în căutarea identităţii şi pe tânărul în pragul maturizării.
Cu toate acestea, lumea lui Doru este ţinută laolată de două figuri importante. Prima este cea a mamei, persoana care a avut un rol decisiv în formarea comportamentului acestuia. Cea de-a doua persoană, mult mai colorată şi cea care este cel mai uşor de reţinut din întreaga poveste este cea a finului Rebeleş. Ca o figură uşor paternă, fiind cel ce veghea, într-un fel, asupra lui Doru, finul Rebeleş este receptat ca o enciclopedie, sursă de „înţelepciune” populară, fiind singurul care îi dă sfaturi, de multe ori prea directe, lui Doru şi, de asemenea, cel care apropie două registre, contaminând lumea basmului, coborând personajele de poveste în realul cotidianului. În acest fel, prin umorul ce-l caracterizează şi tuşele aproape groteşti cu care este conturat personajul, finul Rebeleş devine, prin „interludiile sale”, o influenţă evidentă asupra protagonistului.
Prin romanul său, Doru Pop reuşeşte să redea România comunistă prin ochii copilului care s-a născut şi a trăit în ea, dar nu la nivelul ideologiei, ci la nivelul trăirilor. Autenticitatea limbajului duce la autenticitatea sentimentelor, amintirilor, iar întreaga scriere ajunge să fie receptată ca un document ce consemnează nu numai o etapă dintr-o epocă istorică, ci viaţa unui om. O carte cu un limbaj ce poate şoca un cititor timid, dar scrisă cu umorul finului Rebeleş este ceea ce a rezultat din penelul lui Pop. O telenovelă socialistă este o carte ce va potoli setea de cunoaştere a curioşilor ce doresc să afle cum trăia cineva „pe vremea aceea”, o carte despre legăturile de familie mai mult decât despre relaţiile sociale, o carte ce se clădeşte pe amintire şi pe rememorare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu