E toamna si bate vantul.
Pasii usori abia ating dalele de ciment pe care ajung ghetele ei si bocancii lui. Contrastul dintre frigul de afara si caldura din sufletele lor e izbitor.
O soapta ar fi vrut sa evadeze, dar e oprita la timp. Nu suficient de repede insa ca el sa nu-si dea seama, asa ca intrebarea fireasca apare.
- Ce-i?
- Nimic. Ma gandeam. Nimic.
Banuia ce voia sa spuna. Stia, de fapt, fiecare gand ce trecea prin capsorul acela plin de vise.
O frunza cade. Opreste timpul.
Mersul se opreste si el. El se uita in urma si-i intalneste privirea pierduta. Se intoarce, mentinand contactul vizual, dar prudent. Nu e indicat sa faci miscari bruste in preajma ei si o stie prea bine. Ii prinde incheietura dreapta in palma lui si cu bratul stang ii inconjoara talia. El e Linistea, el e Calmul. El e Septembrie si de fiecare data cand ajunge aduce ploaia si i-o presara peste gene.
I-ai lipsit, Septembrie.
Acum, stai. Tine-o strans.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu