In viata, din cand in cand, suntem prosti. Rau de tot. Ne-mbarliga niste chestii abstracte si fatarnice, cu valoare de sperante, pe care gura lumii le numeste asteptari. Care ar fi problema si cu astea? Pai, e destul de evident. Luam contact, ne formam o impresie, presupunem si apoi, tadam!, avem, da, da, zici bine, asteptari; sursa de dezamagire continua. Ne inchipuim cate in luna si-n stele, ca toate-s roz si ca bomboanele alea cu multa ciocolata nu ingrasa, ca albastrul cerului e doar pentru noi si ca promisiunile se indeplinesc. Apoi, cerul ala albastru iti cade in cap. In crestetul capului, mai exact, si apasa cu o forta echivalenta dorintei tale de a disparea intr-un alt peisaj. Cade cand e liniste, ca sa-l auzi. Cade cand ai uitat cum doare, ca sa iti amintesti. Cade cand adormi, ca sa te trezesti. Si mai cade cand, deja fragile, mainile tale nu-l mai pot tine. Si te gandesti ca ai crezut, candva, cuvintele alea si ca, prosteste sau doar din prea multa naivitate, ai luat de buna promisiunea. Si inveti, pe moment, ca lucrusoarele astea nu-s sanatoase. Pacat ca ai invatat dupa examen si o sa uiti pana la urmatoarea sesiune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu