Era mai si ploua. Ploua timid, ca nu cumva bujorii sa se sperie si sa nu mai infloreasca. Dar picaturile se cuibareau gingas in interiorul petalelor pana ajungeau in locul secret dintre filele catifelate si roz, pentru a imbraca apoi suvitele subtiri si pudrate. Si in jurul vazei imbujorate, cadea lumina galbena a felinarului agatat pe peretele de caramida. Cladirea veche din apropierea oraselului Crema aducea aminte de un palat in paragina, mai degraba, decat de o locuinta potrivita unei domnisoare. Dar in noaptea aceeea de mai, cu picuri reci, era singurul loc pe care il putea numi acasa.
Caldura de peste zi fusese inlocuita de racoarea pe care o adusese ploaia, iar lumina felinarului completata de cea a lunii pline, precum acordurile de chitara ce proveneau din sufragerie - sigur pusese un disc vechi la gramofonul acela care mereu agata vinilul - erau intregite de sunetul apei care cadea din cer pe frunzele crude ale piersicilor.
Simtea racoarea pamantului sub talpile goale si aerul rece ii ardea umerii descoperiti, oricat ar fi incercat sa ii acopere cu salul capatat de la o tiganca din Sevilla.
- Ti-am spus sa te imbraci mai bine, e frig.
Vorbele cu miros de vanilie se concretizau dintr-un nor de tutun, iar pipa ce-l forma se apropia de marginea balconului.
- Cand termini de visat, te astept.
- Sigur, intr-un minut, spuse ea, sorbind o ultima gura din paharul de vin rosu. Odata cu dulceata strugurilor, sorbea si razele de luna, plansetul ploii si tineretea humei.
Lasa paharul pe masa si felinarul aprins, poate si Luna avea propriile ganduri pe care sa le cantareasca.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu