Ploaie de mai

Era mai si ploua. Ploua timid, ca nu cumva bujorii sa se sperie si sa nu mai infloreasca. Dar picaturile se cuibareau gingas in interiorul petalelor pana ajungeau in locul secret dintre filele catifelate si roz, pentru a imbraca apoi suvitele subtiri si pudrate. Si in jurul vazei imbujorate, cadea lumina galbena a felinarului agatat pe peretele de caramida. Cladirea veche din apropierea oraselului Crema aducea aminte de un palat in paragina, mai degraba, decat de o locuinta potrivita unei domnisoare. Dar in noaptea aceeea de mai, cu picuri reci, era singurul loc pe care il putea numi acasa.

Caldura de peste zi fusese inlocuita de racoarea pe care o adusese ploaia, iar lumina felinarului completata de cea a lunii pline, precum acordurile de chitara ce proveneau din sufragerie - sigur pusese un disc vechi la gramofonul acela care mereu agata vinilul - erau intregite de sunetul apei care cadea din cer pe frunzele crude ale piersicilor.

Simtea racoarea pamantului sub talpile goale si aerul rece ii ardea umerii descoperiti, oricat ar fi incercat sa ii acopere cu salul capatat de la o tiganca din Sevilla.

 - Ti-am spus sa te imbraci mai bine, e frig.

Vorbele cu miros de vanilie se concretizau dintr-un nor de tutun, iar pipa ce-l forma se apropia de marginea balconului.

 - Cand termini de visat, te astept.

 - Sigur, intr-un minut, spuse ea, sorbind o ultima gura din paharul de vin rosu. Odata cu dulceata strugurilor, sorbea si razele de luna, plansetul ploii si tineretea humei.

Lasa paharul pe masa si felinarul aprins, poate si Luna avea propriile ganduri pe care sa le cantareasca.

Mitologie

Bancile din Cismigiu putrezesc cate putin dupa fiecare ploaie. Copacii mai mor putin dupa fiecare toamna. Aleea din dreapta duce la Biblioteca Pedagogica. Stanga, nu stiu. Inca n-am aflat. As vrea sa cred ca daca treci de mijlocul parcului, si te sucesti brusc spre stanga, ajungi pe Luna. Pierd atatea nopti uitandu-ma la Ea, incat cred ca fie ma transform in lupoaica cel putin o data la trei saptamani, fie sunt lunatica. 

Iar tu dormi atat de frumos. Linistit, ca si cand noaptea e cel mai senin moment si n-ar exista cutremure. Cum poti dormi, cand Luna e atat de frumoasa? Ma asez langa tine, si te intorci. Amorul de plumb bacovian ar crapa de invidie, dac-ar sti ca exista Luceferi, sculptati parca de mainile lui Bernini, in sud-estul Europei. 

- De ce nu dormi? intrebi mai mult pentru tine.

- Nu pot. 

Strangi asternurile spre tine, si cauti tivul bluzei prea largi pentru a mi se potrivi. 

- Si daca mergem in Cismigiu, inainte de la Arhive s-apoi, brusc, la stanga? intrebi, in timp ce te rapeste Orfeu. 

Nu regret. Ramai cu vorbele. Eu imi iau sufletul si plec.

Am gresit. O sa recunosc, pentru ca nu mai vad rostul sa nu. M-am inselat profund in privinta ta si, da, aveai dreptate. Mi-e rusine de ce m-am transformat din cauza ta. Nu, nu din cauza ta. Tu nu m-ai facut in niciun fel. Eu am decis sa schimb si am gresit. Acum vad. Vad ca n-ai meritat.

N-ai meritat nici macar una din toate lacrimile alea ce au curs pentru tine, nu pentru cei care le meritau. N-ai meritat nici unul dintre gandurile care s-au nascut pentru tine. N-ai meritat nici unul dintre cuvintele pe care ti le-am scris atat de mult timp. N-ai meritat nici excursia gratuita prin mintea si sufletul meu. N-ai meritat niciodata nimic din ce ti-am dat. Material nu ti-am oferit. Nu aveam de gand. Emotional, insa, mi-ai luat prima data. Ti s-or fi parut penibile cuvintele, ti s-or fi parut jalnice gandurile. Escroc sentimental e mult spus. Stii sa vorbesti, stii sa capeti increderea oamenilor. Si nu o meriti.

Ramai in lumea ta. Mie nu imi place in ea.

Si-ti mai dau dreptate, acum, pe final. E cum ai spus. N-ai fi stiut ce sa-mi oferi pentru ca nu ai ce imi trebuie mie. Curajul nu e pentru tine. Sarcasmul, insa.. ha.

Dor

Contur pe linia catifelata. Caldura. 37 de grade. Plus. Minus. Putin. Obrajii inundati de teama capata nuanta bujorilor de mai. Mai! Ce luna frumosa. E cald si atunci. Contur. Cade de linia mandibulei si ajunge sa stranga clavicula proeminenta. Urmeaza linia si se opreste in mijlocul pieptului. Si acolo parca infloreste ceva. O inima? Nu. E ceva mai mult. Sa fie ....? Nu, nu. Presiunea pe osul acela se mareste. Sunt doua maini ce ii simt forma. Una prin cealalta. Dupa o secunda mana lui uita ce voia sa gaseasca si incepe sa cerceteze o alta mana. Caldura si acolo. Acelasi tip de caldura. Al ei. Caldura inghetata spre varfurile degetelor. Prinde in ambele maini palma ei stanga. Raman asa. El, privind valsul mainilor. Ea, privind furtuna din ochii lui. 

Nu stiu cine ti-a dat voie sa pasesti cu bocancii in viata mea, dar pe viitor sa bati la usa.

As merge cu tine pana la sfarsitul lumii. Nu in timp, ci spatiu. Vreau sa imi gasesti finisterra. Vreau sa ma duci acolo si sa-mi spui "pana aici e pamant, dincolo e nimic". Si-as vrea sa sarim in gol. Fara sa stim daca ne asteapta o plasa de siguranta. Pentru ca asa am sarit eu, iar tu inca astepti.

Prioritati

Un mecanism, un declic, o liniste, o izbitura. S-a deschis. Usa se inchide apoi si geanta cade cu un zgomot infundat pe gresia neagra. Trage de fular ca si cum s-ar fi razgandit si ar refuza streangul. Arunca manusile langa geanta si cauta un loc liber pe lada cuierului in timp ce incearca sa se elibereze din imbratisarea paltonului. Negru. Palton, manusi, geanta. Gresie. Cuier. Si cerneala din stilou e neagra in ultima vreme.

Isi trage sufletul.

Ce expresie ciudata! Sa iti tragi sufletul. De parca ai incerca sa il repui pe picioare. Ale cui, oare? 

O secunda mai tarziu se indreapta spre camera din capatul holului. Acum cateva luni pe acolo cadeau dantele, acum strange cat mai aproape de piept puloverul tricotat. Se sufoca, dar vrea caldura. Alt mecanism, o apasare, o alta usa face acelasi dans. Deschis. Inchis. Si caldura o izbeste. 

Stii ca acum trebuia sa scriu altceva? Pagina aceea este, insa, cu mult mai amenintatoare decat fisa asta de spovedanie on-line.

Viseaza

Dorm si apari pana si acolo! In taramul de care eu nu ma mai pot ocupa la fel ca de viata constienta apari si te simti ca la tine acasa. Nu-ti ajunge ca ai pus stapanire pe fiecare gand treaz? Nu, de aseara esti si in gandurile negandite inca. Te simt si acolo. Esti la fel de cald cum erai inante sa nu mai... Mai esti sau doar existi in soapte gandite in miez de noapte?

Fill in

Nu pot sa spun foarte sigura ca imi este indiferenta situatia asta. Nici ca nu imi e. Nu stiu.

Nu cred ca am stiut vreodata. Nu cred ca am simtit vreodata. Cred ca simt ce mi se spune ca trebuie sa simt, ca se asteapta de la mine sa simt. Asa ca ma trezesc in mijlocul unor situatii pe care nu le-am creat, pe care nu mi le-am dorit, care ma bulverseaza si debusoleaza, doar pentru ca nu am stiut de la bun inceput in ce intru. Asa incepe ceva si, pe parcurs aud o sugestie, doua, noua, iar mintea mea, si asa mult prea preocupata, incepe sa creeze scenarii din ce in ce mai putin probabile, dar pe care, ha!, eu incep sa le cred. Dezamagitor, as spune, pentru ca numai eu le cred, iar tot eu sunt cea care isi ia palme de la destin cand lucrurile nu merg asa cum mi-am inchipuit eu. Evident ca nu ar merge! Nu ala era drumul pe care erau de la bun inceput! 

Trebuie sa incetez cu reveria asta fara vreun scop palpabil. 

Nu e ca si cum ce mi-am inchipuit eu chiar o sa se implineasca. Se implinesc doar lucrurile menite sa se intample, doar dorintele puse din vanitatea de a-i multumi pe ceilalti.

Of, domnisoara, n-ati inteles pana acum ca nu indeplinim dorinte la cerere daca beneficiarul sunteti dumneavoastra? Pentru restul, completati formularul...

My september

E toamna si bate vantul.

Pasii usori abia ating dalele de ciment pe care ajung ghetele ei si bocancii lui. Contrastul dintre frigul de afara si caldura din sufletele lor e izbitor. 

O soapta ar fi vrut sa evadeze, dar e oprita la timp. Nu suficient de repede insa ca el sa nu-si dea seama, asa ca intrebarea fireasca apare.

- Ce-i?

- Nimic. Ma gandeam. Nimic.

Banuia ce voia sa spuna. Stia, de fapt, fiecare gand ce trecea prin capsorul acela plin de vise.

O frunza cade. Opreste timpul. 

Mersul se opreste si el. El se uita in urma si-i intalneste privirea pierduta. Se intoarce, mentinand contactul vizual, dar prudent. Nu e indicat sa faci miscari bruste in preajma ei si o stie prea bine. Ii prinde incheietura dreapta in palma lui si cu bratul stang ii inconjoara talia. El e Linistea, el e Calmul. El e Septembrie si de fiecare data cand ajunge aduce ploaia si i-o presara peste gene. 

I-ai lipsit, Septembrie.

Acum, stai. Tine-o strans.

Agende

Si-ai putea asa usor sa ii furi mintile, sa o faci sa uite de ea, de lume si de responsabilitatile alea ce vor sa evadeze dintre paginile agendei. Stii cate agende are si cunosti continutul fiecareia dintre ele. In prima a copilarit, in a doua a crescut si, odata cu a treia, te-a cunoscut pe tine. Fiecare are cate un plan pe prima pagina si fiecare vrea sa arate cat de organizata e poseseoarea. Dar numai tu stii ca atunci cand ajunge acasa arunca esarfa visinie pe sau langa fotoliul de langa usa sufrageriei, ca se descalta din mers de tenisii din aceeasi gama cromatica si ii lasa in mijlocul holului, pe faianta neagra, ca geanta sfarseste pe dupa chitara si ca aerul trece pe langa ea cu grija, ca nu cumva sa deranjeze dantela bluzei ce urca de pe solduri, pe brate si piept, pe umeri si apoi cade si ea mereu langa cosul de rufe. Da. E genul de persoana care amesteca tablouri si care rupe conventiile. Nu prea mult totusi. Ce-o sa spuna lumea? 

Si cum spuneam. Ai putea sa ii furi inima si mintea, ai putea sa ii faci cadou un stol de sentimente si o luna de insomnii. Ai toate instrumentele. Dar bine faci ca nu o faci, pentru ca daca ai face-o, ea ti-ar spune ca n-ar trebui sa o faci. Ne-am inteles? Ti-o spun prieteneste. Mbine, mai mult pentru ea. Tie o sa iti treaca repede, ei nu asa de... Iti aduci aminte de agendele alea multe? In unele dintre ele, daca ai rabdare sa rasfoiesti fiecare pagina, vei gasi franturi din gandurile ei. Chestii pe care nu le spune, dar pe care le gandeste. Chestii care sunt prea infricosatoare pentru a primi forma unui fonem, apoi morfem, apoi structura sintactica si de secventa. Asa ca devin slove, devin secvente de text. Nu par la fel de amenintatoare ca suratele auditive. 

Asadar, stimabile Fat-Frumos, las-o in pace o perioada. Las-o sa gandeasca si, cand vei vedea ca si a treia agenda s-a umplut, uita-te in ochii ei si asteapta sa iti spuna daca ...

Tact...

Hai să ne jucăm de-a cuvintele frumoase. 

Hai să inventăm povești și să mințim că iubim. 

Hai să dormim și să lăsăm cuvintele să doarmă și ele. 

Cum? 

Simplu. 

Priviri ce se întâlnesc și pupile ce se dilată, apoi aer ce se simte din ce în ce mai greu. Gânduri ce devin din ce în ce mai încețoșate și întrebări ce rămân fără răspuns într-un decor ce își pierde strălucirea și viața cu fiecare secundă și fiecare fir de nisip ce se scurge din clepsidra lipită de masa de granit. Sunetul pașilor pe asfaltul din piața centrală e amuțit de zarva orașului și de urletul din spatele zâmbetelor. Suflete tomnatice, acoperite de ploi, cu părul despletit și răvășit de teama vântului grăbit spre est. Roșu. Un semafor ce vrea și el să adoarmă, dar nu e lăsat de viața orașului pe care o întrețin sutele de medici specializați în recondiționări. Acolo, lângă semafor, e atemporalitatea: în roșul becului și-n negrul pupilelor dilatate ce se privesc pe sub genele lungi și vegheate de culoarea irisului. 

Verde. Și viața continuă. 

Cuvintele sunt atât de frumoase când amuțesc.

Sevraj

DEPENDÉNȚĂ, dependențe, s. f. 1. Situația de a fi dependent; stare de subordonare, de supunere. ♦ (Jur.) Subordonare economică, politică etc. a unei țări, a unui teritoriu față de o putere străină, prin limitarea libertății naționale, a dreptului suveran de a hotărî asupra dezvoltării sale. 2. (Mat.) Relația dintre diferitele valori ale unei variabile cărora le corespund valori ale altei variabile. 3. Tulburare psihică manifestată prin lipsă de inițiativă, prin atașament total față de unele persoane. 4.Stare patologică datorată obișnuinței de a consuma alcool, stupefiante, medicamente. – Din fr. dépendance.
Dintre toate sensurile oferite de dictionarul limbii romane pentru acest cuvant, mie trebuia sa mi se aplice al treilea! 

Pe langa faptul ca e evident ca sufar de o tulburare psihica (asta se vede foarte usor in momentul in care vorbesc cu obiectele si cer scuze manechinelor din magazine daca dau peste ele), se pare ca nici initiativa n-am. Mbine, n-am, asa-i. 

Ok. Sa o luam de la inceput.

Am una bucata problema. O fi sau nu tulburare psihica, nu stiu. Cert e ca exista. 

Ma ... obisnuiesc cu oamenii. Cu unii dintre ei, sa nu generalizam. Mi se pare deja normal sa-i am in preajma, sa fie acolo, sa spuna ceva cand eu nu stiu ce sa spun si ma cuprinde cea mai tampita senzatie de anxietate cand nu dau semne de viata. Incepe sa se instaleze paranoia, am impresia ca eu am facut ceva gresit, iar tacerea lor e din vina mea. Am nevoie de ei ca de aer si cred ca as injumatati bucuroasa portia de oxigen dintr-o zi, doar sa nu pierd contactul cu cineva care chiar inseamna ceva. De la o vreme conversatiile au devenit mai periculoase decat cocaina, iar vorbele frumoase mai cautate decat heroina. Sunt sigura ca o pastila de ecstasy n-ar putea produce senzatiile pe care le produc unele cuvinte. 

Asa ca astept, cuminte, doza.

Declaratia muta

 Ai vrea să-i spui că tu 

 fără el 

 nu mai ești tu. 

  

 Ai vrea să-i spui că tu 

 nu mai știi 

 altă nuanță de roșu 

 decât cea a sângelui ce curge prin venele 

 lui. 

  

 Ai vrea să-i spui că ție 

 nu-ți mai trebuie 

 alt aer  

 decât cel pe care îl respiră 

 el. 

  

 Ai vrea să-i spui că ție 

 nu-ți mai place 

 altă muzică 

 decât timbrul vocii 

 lui. 

  

 Ai vrea să-i spui că nu. 

 Ai vrea să-i spui că da. 

 N-ai recunoaște, 

 totuși, 

 ai ceda. 

  

 Un du-te-vino 

 ca un carusel 

 ce-ncepe și sfârșește pururea cu 

 el. 

  

 Plăcere care doare 

 Durere care place 

 Iubire care moare 

 Sunet care tace. 

Voci

Ne schimbam. Ca frunzele toamna, ne schimbam culoarea sufletului si ne redecoram modul de a gandi. De ce? De ce atat de multe intrebari care incep cu "de ce"? De ce nu putem functiona fara "pentru ca"? Propun sa expunem adevaruri universale si sa ignoram orice dubiu ar putea sa se strecoare. Stiu, ar trebui sa scriu licenta in momentul asta. Dar nu-mi sta gandul la asta. Frustrant. N-am deadline, cum e practic sa ai. Am incercat sa mi-l impun, dar asta nu s-a schimbat la mine. Sau, mai bine zis, eu m-am schimbat si am renuntat la mania de a face totul din timp.

Avem o ipoteza. Oare? Da. Ne schimbam si eu m-am schimbat pentru ca din omul care facea tot ce trebuie, cand trebuie, am devenit cineva aproape iresponsabil. Aici s-ar auzi corul format din rasetele celor care au asistat la crizele mele de paranoia. Dar asa e! Nu obisnuiam sa las totul pe "ultima suta" si nici nu imi parea ceva in regula sa nu am toate lucrurile aranjate si bine analizate. Acum... acum iau decizii pe fuga, fac lucrurile pe jumatate si constant ma plang ca nu am timp.

-Nu te-ai saturat, draga mea, sa-ti plangi de mila mereu? 

Nu ti s-a luat de atatea scuze si de atata victimizare?

 Nu ti se pare ca e cazul sa faci orice pentru a iesi din starea asta? 

N-ar trebui sa te trezesti? 

Nu exista ceea ce tu cauti cu atata disperare. 

Ti-am stricat reveria? Oh, cálmate cariño. 

Hai! Apuca-te de treaba si nu mai visa.

Transforma in realitate fotografiile alea de pe pinboard, ce au rol de ideal.

V-am zis ca-s dubioasa. Gandesc cu voce tare si scriu primul lucru care-mi vine in minte. Asa... unde ramasesem? Ah, da. Schimbatul oamenilor si cum eu nu sunt in stare sa fac ce trebuie. Tipic. Frustrant, dar tipic. 

Vrei ceva? Ia-l. Fa orice e nevoie, dar ia-l. 

Pentru somn e timp destul.   

Te rog

 Mă ierți că îmi aduc aminte de tine doar în momentele în care simt că nu mai au loc vorbele neconturate și nerostite în lăcașul ăsta cu dâmburi? Mă ierți că nu îți acord atenție și că te reduc la tăcere ori de câte ori vrei să auzi ceva de la mine? Mă ierți că nu sunt constantă? Mă ierți când am episoade de disperare? Când strigătul surd se concretizează în lacrimi ce se mulțumesc să cadă în tăcere de pe obrazul fierbinte? Mă ierți când vin ca o vijelie și distrug orice urmă de liniște? Mă mai ierți?... 

 De ce-mi cer scuze? Nu, nu! De ce-mi cer iertare când tu ar trebui să o faci? De ce mă doare pe mine și tot eu trebuie să mă rușinez de durerea mea? De ce nu pot să îți spun ce am pe suflet, cum spun bătrânii? De ce pot să explic ce am, ce-mi ocupă mintea doar în fața altora, însă nu și în fața ta? Poate pentru că știu că nu ai să înțelegi. N-ai să înțelegi că nu ți se cuvin gândurile mele, că nu ai dreptul la averea minții mele, că ești, de fapt, un impostor, nu cel ce de drept ar fi ocupat locul ăla în sufletul și în viața mea. N-ai să înțelegi. 

 Și s-ar spune că problemele se rezolvă prin comunicare. Poate, dar nu și în cazul în care tonul vocii tale nu surclaseaza adierea vântului. Sunt ca o foaie de hârtie, albă, plată, așezată pe tejgheaua unui hotel și pe a cărei suprafață vizitatorii își vor așterne sugestiile și reclamațiile. Numai că nimeni nu știe că, în secret, femeia de serviciu ia foaia, o mototolește energic și o arunca în găleata cu gunoi. E secretul ei și, în fiecare zi, criminala în serie ucide foile de hârtie. 

 Nu crezi că e de datoria ta să intuiești ce vreau? Nu? Asta e părerea ta? E justă. Pentru tine, ființă egoistă, exiști doar tu. Tu și nevoile tale. Tu și problemele tale. Când tu suferi, pământul trebuie să se despice, să sufere și el cu tine. Când suferă altul, defilezi prin fața lui cu fericirea ta, de parcă ar fi o mireasă în cea mai albă rochie, și nici măcar nu întrebi de ce. De parcă nici n-ar exista. Iar orice pătimești tu este demn de premiul Nobel, restul sunt doar mofturile muritorilor de rând. Tu ai dreptul, ceilalți nu.

 Așa că, te rog, să nu mă ierți.

Poate

gata. stai lângă mine. a avut rost? 

ne-am trezit trăind. 

a fost groaznic: am trait. 

a fost groaznic, groaznic.

Vreau să mă trezesc într-o dimineață și la geamul meu să bată amintirile, spunându-mi că nu se mai întorc, că pleacă și mă reneagă, că nu-mi mai aparțin, se duc să-și caute alt stăpân, altă locuință, altă minte. Apoi vreau să cobor din pat și să cobor din mine, să mă plimb prin casă și să caut sub gresie firele de praf de acum trei ani jumătate, de când le-am promis că nu o să mai plâng și ele mi-au promis că o să mă aștepte să îmi încalc promisiunea. O să rup plăcile alea negre pe care tata le-a lipit pe când eu desenam o casă și un soare în colțul foii. O să le rup și o să-mi sângereze mâinile în timp ce îmi plâng disperarea că nu m-am ținut de cuvânt. Acum plâng și voi, firelor de praf, radeți. Știți că ați avut dreptate. Și o să curgă lacrimile pentru cine? Nu știu cine e "mine", nu o cunosc. Am văzut-o cândva, trecea pe lângă și-mi zâmbea. Îmi spunea din priviri că nici ea nu se mai întoarce. Așa am rămas eu fără suflet, în genunchi în holul cu gresie neagră, căutând firele de praf să mă spovedesc...

And say something...

...stupid, like "I love you"

          Si ce crezi? Mi-e dor de tine, copil nebun! Da! De tine, de rasul tau, de zambetul tau, de tonul vocii tale (pentru ca stii cat de mult imi place vocea ta), de cum iti sclipesc ochii atunci cand imi povestesti ceva, de cat de tare ma strangi in brate atunci cand trebuie sa ne spunem "la revedere", de cum ma certi pentru ca, uneori,  imi inghit cuvintele. N-am sa las pe nimeni sa-mi strice visul atunci cand tu apari, precum domnisoara Christina aparea in odaia lui Egor. Da, te compar cu un strigoi, dar un strigoi indragostit. Si daca au fost fete care s-au indragostit de luceferi, eu.. de ce nu de tine? Poate ca nu lasi in urma ta miros de violete, dar lasi in urma ta miros de amintiri, de sunete, de mangaieri, de tine. Tricoul tau a ramas la mine si, desi nu stiai, poate, il port in fiecare noapte. El ma imbratiseaza in locul tau, el e garantia mea ca o sa te intorci. Si pachetul de tigari pe care l-ai uitat in dimineata aia de octombrie e tot la mine... Nu l-am aruncat, n-am putut. Atunci ai plecat si ai jurat ca nu o sa te mai intorci. Dar te intorci mereu... Apari de fiecare data cand soarele apune si eu aprind aceeasi tigara, seara de seara. Minti! Vezi cum minti? Mai bine plecai de-a binelea si toti eram acum nefericiti. Macar nu ma amageai asa. Poate ca intr-o zi o sa apar si eu in visul tau, in odaia ta si o sa las in urma mea mirosul zilei de maine si al sperantei. 

         Sa nu uiti ca in seara asta nu ne mai jucam, in seara asta suntem "oameni mari" si in seara asta vorbim despre visul sufletului nostru. E randul tau sa faci cafeaua...

Asta se intampla cand ma plictisesc...

Ultima minciună

Pleacă!...

Dar înainte
mai minte-mă o dată.

Spune-mi poveşti cu prinţi şi zmei
învinşi de ei; spune-mi despre antici, de-nţelepciunea lor
şi despre Panteon.
Spune-mi apoi de cum, dintr-un amor nebun,
el şi cu ea, dansând,
s-au rătăcit în fum.
Din fum vreau să prefaci
tabloul lui Monet sau, poate-un Grigorescu…
iar orice urmă, tuşă a unui fin penel vreau
să spună minciuna ce-ai început-o ieri.

Vreau ca în noaptea asta, albastră, fără sunet

să-mi scrii o simfonie;
apoi
un tunet
va fi semnalul care

va spune că şarada va merge-n în continuare.

Vreau să te-ascult vorbind,

vreau să te-ascult minţind,
vreau să-mi rămână-n veci, întipărite-n gând,

minciunile-ţi. Acele vorbe rele
ce îmi spuneau poveşti şi mă făceau să zbor,
iar când aripile-mi păreau prea grele,
mă ridicau uşor

şi m-aşezau pe pat.
…………………………………………….
Iar când povestea se va fi sfârşit,
nu va rămâne decât un rămas-bun
uitat pe-un colţ de pernă-ntr-un salon obscur
de care vom fi uitat, poate, amândoi; ori
de care ne vom aminti.

Pleacă!...
Sau… întoarce-te-napoi!...
Fiindcă păcatul de-a mă fi minţit
Ţi-l iert
Şi chiar iubesc…






-poezie à la manière de... Minulescu, curs de literatura Belle Epoque. :)

Reverie

My heart breaks a little when I hear your name...

Cum se face ca plang atunci cand mi se spune ca nu te voi mai vedea, dar atunci cand apare o oportunitate sa te revad, ma eschivez? Cum e posibil sa ai atata putere asupra mintii mele? Cum se face ca adorm cu tine in gand si ma trezesc gandindu-ma tot la tine? Ai putea scrie o teza de doctorat din povestea mintii mele atat, dar atat de incurcata! Ha! Pe cine incerc sa pacalesc? Pe tine in niciun caz. Poate pe mine, poate incerc sa-mi pacalesc inima si creierul si fiecare celula din corpul meu care tot ce imi spune e sa te imbratisez. 

Doamne, cat as vrea sa-mi trec degetele prin parul tau! Sa ma iei in brate si sa simt pe obrazul meu asprimea obrazului tau, pentru ca nu-ti place sa te barbieresti... Sa-ti simt parfumul si sa-l inhalez in suflet, sa te port mereu in amintiri.

Suna ciudat? Da, si pentru mine..

Hai sa dormim! Sau... am o idee si mai buna. Dormi tu! Eu voi sta aici, pe fotoliu, si te voi privi, la fel cum Felix a vegheat somnul Otiliei. Asa sunt sigura ca imaginea ta nu se va sterge niciodata din mintea mea. Oricat de tare ar durea apoi...

I need

Imi trebuie cineva cu care sa vorbesc. Imi trebuie o persoana care sa ma asculte si sa nu judece. Imi trebuie o persoana care sa nu imi spuna ca nu fac bine ceea ce fac, imi trebuie cineva care sa ma imbratiseze si sa imi spuna ca lucruri ca astea se mai intampla.

Eu dau. Asta am facut mereu: am dat de la mine, din mine, cate o particica, pe rand, pana cand am sesizat golul ce s-a format in locul unde, candva, era sufletul. Acum rad, dar nu mai cred rasul asta. Nu mai cred ca-l traiesc, nu-l mai simt, nu-l mai pot intelege si nu-mi mai da aceeasi senzatie. Simt doar un gol, simt ca trece prin mine trenul tuturor sanselor si ca eu nu ma pot agata de nici macar un vagon. Doar loveste. Loveste in ganduri, loveste in putinele sentimente ce ma mai strunesc si, mai ales, ma innebunesc. Care sunt? In primul rand, un dor imens. Mi-e dor de mine, mi-e dor de momente, mi-e dor de ceea ce eram, mi-e dor de orice zi in care nu ma simteam asa. Mi-e dor de altii. Mi-e dor de persoane ce au avut un impact major in formarea mea. Si imi mai este dor de... nu! Am spus, mi-am spus de atatea ori ca "nu" si asa trebuie sa ramana.

Stii ce e mai rau? Nu-mi mai cred nici lacrimile. Nu le mai cred pentru ca au inceput sa curga din motive nestiute si nu-mi par ca-mi mai apartin. Parca si ele vor sa fuga de mine si de haosul din mintea si din golul ala. Vor sa evadeze, asa ca au gasit calea cea mai potrivita. Profita de gol, profita de gara in care s-a transformat mintea mea, gara in care gandurile-calatoare nu stau mai mult de un moment, dupa care iau un alt tren, pricinuiesc o alta rana, si mai profita de pleoapele mult prea obosite ca sa lupte sa le tina in frau. Asa ca, pur si simplu, curg. Rauri iesite din matca se preling pe obraji si se innoada in barbie, apoi pica pe manecile ce ascund brate subtiri si incheieturi fragile, ranite doar inchipuit, completate de cureaua unui ceas ce simte zilnic pulsul alert, singurul martor al existentei ei.

Dar deviem de la subiect. Spuneam ca eu dau. Ce vreau sa mai spun e ca nu simt ca primesc si eu ceva. Dar la ce bun sa dai, sa fii bun, amabil, daca astepti ceva in schimb? vei spune, privindu-ma suspicios. Pentru ca ma simt uitata intr-un colt al lumii asteia, vreau si eu ca o persoana, un om inzestrat cu ratiune si sentimente, sa-mi dea ceva. Sa-mi dea un zambet, o imbratisare, o vorba buna, un moment de atentie, un ceva, la dracu` ! Sa-mi spuna Uite, aici! Vreau sa te ajut si eu, poate ai nevoie.

Nu sunt ceea ce credeti si ar trebui sa va ganditi ca orice e facut din sticla se sparge...