Minimal

Inca din septembrie anul trecut am inceput sa lucrez la mine. Nu in sensul in care am luat o cheie franceza si am inceput sa strag suruburi. In sensul in care am luat o matura si am inceput sa curat. 

Am inceput, cum spuneam intr-o postare anterioara, cu alimentatia si cu ingrjirea cosmetica. Toate astea erau pentru ten. Am sa recunosc si voi spune ca - de cand m-am intors acasa, cel mai mult - am calcat stramb de cateva ori. Dar imi propun sa ma tin mult mai responsabil de rutina aceasta. Adica sa am grija de mine. 

Dar despre ce vreau sa vorbesc azi, in randurile acestea, este despre o noua viziune pe care am inceput sa o imbratisez. Less is more. 

Nu v-ati oprit cateodata si ati simtit ca va coplesesc lucrurile pe care le aveti? Tablourile de pe pereti, cartile din biblioteca, hainele ce stau sa cada intr-o avalansa din dulap si foile ce nu mai au loc in birou? De ce avem atat de multe lucruri? Pentru ce tinem mortis sa avem 4 geluri de dus, doua creme hidratante, doua uleiuri de par, orice, dar in mai multe exemplare? Si ajungem sa traim inconjurati de lucruri ce nu ne aduc fericire, bunastare, ci ne aglomereaza, ne coplesesc, ne fura din spatiu si din resurse. 

Incepand cu luna aceasta, desi nu a fost inital printre rezolutiile de inceput de an, am sa incerc sa implementez filosofia less is more in rutina si in viata mea. Prefer sa traiesc cu lucruri ce ma fac sa ma simt bine, ce nu imi invadeaza spatiul si care imi sunt, cu adevarat, utile.

Am facut ordine in cosmetice, in sifonier, in cutia de bijuterii si in foi. Iar acum, am strictul necesar. Why have organized crap, when you can have no crap at all?

Te invit si pe tine, cel ce citesti asta, sa te gandesti daca intr-adevar folosesti tot ce detii. Ai facut intr-adevar o investitie buna cumparand mai multe exemplare din acelasi produs, doar pentru ca erau "la oferta"? Ai fi cumparat fusta aia pe care n-ai purtat-o niciodata daca ar fi fost la pret intreg? Daca ai scoate toate hainele din sifonier si ti-ai imagina ca se afla intr-un magazin, pe cate dintre ele le-ai mai recumpara? 

Orice nu iti foloseste, nu iti aduce bucurie, ci doar ocupa spatiu si-ti rapeste din resusrse, nu isi are locul in viata ta. That simple. Poti gasi scuze, desigur. Cu totii suntem atasati afectiv de anumite lucruri. Dar ce e mai important? Amintirea in sine sau un obiect? 

Cheltuie timp si, in cele din urma, si bani "cu cap", cum spune romanul. 

Mi-am dat seama ca e ma imbucurator sa pot merge intr-o vacanta, decat sa am o paleta de farduri. Si am de gand sa imi simplific viata, chiar daca intr-un timp obisnuiam sa complic totul. 

Indrazneste sa iti pui intrebari, sa faci ordine. 

Si adeverinta? E la CASMB

Buuuun. E august, e cald, e zapuseala de incepi sa te intrebi cum a rezistat poporul ales in desert si n-a intrebat "Moise, boss, noi mai mergem mult?" si ai de rezolvat treburi ce tin de hartii. Unde? La institutiile statului. Care stat? Ala de sta. Ala roman.



Simt cum ma ia tremuratul in timp ce verific copiile de pe diplome, adeverintele care certifica fiecare alt lucru si pornesc spre biroul cu pricina. Sediul CASMB din Floreasca, parte necunoscuta mie a capitalei, dar pe care am inceput sa o cunosc bine. Prea bine.


Ajung in sediul usor futurist al institutiei, imi zic "ce bine, avem si lift ce pare sigur" si urc pana la etajul 3, dau sa pun mana pe clanta, cand observ un domn in spatele meu. Il intreb daca nu cumva venise mai devreme, imi spune ca nu-i graba, sa intru. Inauntru, intr-un birou prea mic pentru cate se intampla acolo, dau de doamnele - sa le zicem asa - care decid daca au chef sau nu sa te ajute. Zambitoare le spun ca voi pleca in strainatate in curand cu o bursa, prin urmare vreau si eu vestitul Card European de Sanatate. Mi se cere CNP-ul pentru a mi se verifica istoricul in sistemul Casei de asigurari si, intre timp, doamna imi ia la verificat dosarul.


O incruntare si simt cum imi fuge pamantul de sub picioare. "N-aveti adeverinta. Va intoarceti cu adeverinta de student." Am, cum n-am? Ii spun sa se uite, ca e acolo adeverinta pentru care mersesem special la facultate si pe care secretara mi-a eliberat-o chiar in aceeasi zi. Se uita la mica hartie si emite un sunet ce nu aducea deloc a incantare "Pai, vedeti. Aici scrie 2014/2015. Ne trebuie una pe 2015/2016 si sa scrie ca plecati cu Erasmus." Usor panicata ii explic doamnei ca n-am de unde acum, ca trebuie sa astept pana pe 1 septembrie, secretarele fiind in concediu, ca am carnetul vizat, insa nu si nu. Adeverinta, domnule, e sfanta si fara ea nu se poate! Mai arunca o privire in calculator si aud din nou sunetul. O strangere de buze si un fluierat in acelasi timp. "Sunteti salariata!". Cu nervii intinsi ii spune ca da, dar mi-am dat demisia. Exasperarea se citeste pe fata functionarei "Pai trebuie si adeverinta de la serviciu, si decizia incetarii activitatii si trebuie sa va schimbam categoria de asigurat. Da? La revedere."


Cum la revedere? Gata? S-a rezolvat, nu se poate?


Fug pana la serviciu, il caut pe cel de la administrativ, ii spun necazul si promite sa ma ajute. Ajung acasa si, in urma unei discutii, ma luminez. Am un contract de studii care precizeaza tot ce trebuia sa precizeze adeverinta. Maine rezolv, imi zic. Vai, cat de gresit era gandul acesta.


Ma prezint ziua urmatoare inarmata cu acte semnate de decan si rector si incerc, de data aceasta la cealalta .. doamna. Ii prezint situatia si spune "Adeverinta aveti?". Ma intreb serios daca alt cuvant a mai invatat doamna sau lexicul ei se limiteaza la atat si ii prezint contractul. "Ce-i asta?", intreaba doamna in timp ce mi-l arunca efectiv inapoi. Supa la plic dau sa spun, dar imi amintesc ca suntem oameni si ii explic. Aflu de la doamna respectiva ca documentul semnat de rector n-are nicio valabilitate in fata dumneaei, instanta suprema intr-ale Cardurilor Europene, dupa care imi spune, pe un ton batjocoritor "da, vad ca stapaniti limba engleza". Ii spun ca sunt salariata si ca am actele acelea la mine, iar fata i se schimonoseste intr-o grimasa ce prefigureaza torturi dantesti pentru mine. Imi spune ca trebuie sa merg la sediul din Titeica, iar cerul imi cade in cap. Incep sa tremur, privirea mi se incetoseaza si intreb de ce. ""Pentru a va scoate de la salariati si trece la studenti". Ii spun ca ieri nu mi-au spus asa ceva si ma asigura ca da. Incerc sa nu o sugrum cu firul de la telefonul pe care il are pe birou si la care nu raspunde, asa ca ma ridic si plec spre Titeica. Acolo, dupa asteptat la coada, ganduri ca nu voi reusi sa obtin nemernicul ala de card, ca mi se duc toate planurile si toata munca pe apa sambetei, ca o sa am de pregatit un teanc de documente si cedat nervos, ajung la ghiseul de informatii. Cu un zambet larg (pont dat de domnul de la paza care m-a zarit plangand pe infundate, cu mapa in brate) le explic de ce am nevoie si de ce nu sunt in Floreasca cu problema rezolvata. Doamna de la ghiseu se ridica, imi spune ca nu poate face nimic din ce spun cele din Floreasca si ma ia sa mergem la "sefa". Astept in fata unui birou timp de doua minute, iar doamna (chiar o doamna!) se intoarce si imi spune sa ma duc linistita in Floreasca si sa cer cardul in calitate de salariat, caci aceasta primeaza in fata celei de student. Doar sa fac dovada asigurarii pe ultimii 5 ani, adica diplome si adeverinte pe care le am.


Ma duc pe 1 sa cer adeverinta de la facultate cum ca plec cu bursa. Zic sa o am. Si apoi, dau din nou piept cu cerberii. Infernul n-are cercuri. Are sedii si bonuri de ordine.


To be continued.

Smile!

Sunt fericita!

Sunt atat de fericita incat as imbratisa pe toata lumea, incat as dansa in picioarele goale in ploaie, incat zambesc. Chiar zambesc. Am zambit aproape toata ziua, chiar. Si parca a fost un medicament.

Si mai e ceva... E surprinzator cum tot ce ai nevoie cateodata pentru a face un pas inainte e un sut in fund. Sau un mic imbold motivational din partea ta, spunandu-ti ca nu are ce sa se intample mai rau decat un refuz. Dar nu a fost vorba de asa ceva. A fost chiar bine.

Asa ca, azi, maine si poate si zilele urmatoare, sunt fericita. Atat.