"Ai o gaură în inimă!"

... 

Nu

Intru o datã sau de douã ori pe an în câte-o crizã devastatoare de paranoia (nimeni nu mã iubeste, toti sunt împotriva mea, toti asteaptã sã fac un pas gresit ca sã mã sfâsie), de depresie adâncã sau de nemultumire totalã. Dar, si în groapa cea mai adâncã, îmi pãstrez încrederea în propria mea minte si stiu cã nu trebuie, în acele momente, sã fac altceva decât sã astept sã-mi treacã.

Dragă cititorule, mă lași să-ți spun și eu o poveste? Îți promit că nu va fi nici literatură, căci nu pot să aspir la atât, nici nu-ți cer să îți aduci aminte de ea după ce o vei fi terminat de citit. Nu? Bine... Dar mă lași, totuși, să spun ceva? 

Mă bucur că nu vrei să-ți povestesc, căci nici eu nu vreau să spun cuiva. Vreau doar să adorm, iar când mă voi trezi, să nu mai fiu concretă. Vreau să trec prin ei la fel cum au trecut ei prin mine. N-am pretenția să-i rănesc, nu la fel cum au făcut-o ei. La ce bun? Pentru ce? De ce să plângă ei când știu că nu lacrimi curg din ochii lor, ci venin de culoarea cristalului? Vreau să aștept zâmbind metroul și să mă învăluiască lumina orbitoare a farurilor ce se apropie pe acordurile inevitabilului. Iar atunci când o să se întâmple, căci îmi voi face curaj într-o zi, atunci voi privi din afară totul și ei își vor da seama că tot ce-i făcut din sticlă se sparge. 

Nu vreau să îmi spui că o să ne descurcăm. Nu vreau să îmi spui că trebuie să aleg ceva. Nu vreau să te aud cum încerci să te justifici, nu ai scuză! Nu pot să mint și să spun că te-am iertat, căci iertarea implică uitare, iar eu nu pot să uit nici măcar un sunet din tot ce-ai spus și din filmul ăla, ce-ar putea luă cu ușurință Oscarul pentru cel mai bun horror, nu mi se șterge din minte nici măcar o secvență. Sunt din ce în ce mai animate și îmi apar mereu în fața ochilor. Tu, ea, vorbe, eu implorând și tu... Da, așa e, cum ai spus tu. Ți-aș fi dat două palme. Apoi aș fi plecat, dacă aș fi avut unde. Nu m-aș mai fi uitat înapoi. 

Să nu-mi mai spui vreodată că mă iubești.

Poate

gata. stai lângă mine. a avut rost? 

ne-am trezit trăind. 

a fost groaznic: am trait. 

a fost groaznic, groaznic.

Vreau să mă trezesc într-o dimineață și la geamul meu să bată amintirile, spunându-mi că nu se mai întorc, că pleacă și mă reneagă, că nu-mi mai aparțin, se duc să-și caute alt stăpân, altă locuință, altă minte. Apoi vreau să cobor din pat și să cobor din mine, să mă plimb prin casă și să caut sub gresie firele de praf de acum trei ani jumătate, de când le-am promis că nu o să mai plâng și ele mi-au promis că o să mă aștepte să îmi încalc promisiunea. O să rup plăcile alea negre pe care tata le-a lipit pe când eu desenam o casă și un soare în colțul foii. O să le rup și o să-mi sângereze mâinile în timp ce îmi plâng disperarea că nu m-am ținut de cuvânt. Acum plâng și voi, firelor de praf, radeți. Știți că ați avut dreptate. Și o să curgă lacrimile pentru cine? Nu știu cine e "mine", nu o cunosc. Am văzut-o cândva, trecea pe lângă și-mi zâmbea. Îmi spunea din priviri că nici ea nu se mai întoarce. Așa am rămas eu fără suflet, în genunchi în holul cu gresie neagră, căutând firele de praf să mă spovedesc...

150 de ani de Litere

"Anul acesta se implinesc 150 de ani de la infiintarea Facultatii de Litere" transmite afisul frumos colorat ce a impanzit facultatea. De 150 de ani, studenti pasionati sau nu, interesati sau nu, incantati sau nu de domeniul filologiei trec pragul acestei facultati, traverseaza holul de marmura, trec pe langa statuia lui Eminescu si urca scarile dispuse in forma de spirala in fiecare dimineata. Zgribuliti, cu o cafea in mana si cu lectura proaspata in minte, isi gasesc drumul catre salile cu prea putine scaune unde spera sa gaseasca - si chiar gasesc, as putea adauga - lamuririle pe care le cauta. De 150 de ani in amfiteatrele cu banci incomode rasuna vocile profesorilor care cauta sa capteze atentia unui student si sa-l atraga spre domeniul lui. Am spus "student"? Rog, nu aruncati cu pietre! Studente, caci studentul e scump la vedere la Litere. 

Facultatea de Litere e frumoasa. E solicitanta, dar frumoasa. Ca studenta in anul al III-lea, cu un examen ( ce se traduce prin mai multe examene mai mici, mai mari, mai grele, dar nu si mai usoare) de licenta ce se vede stralucind in capatul culoarului ( o fi luminita?), pot spune ca e o facultate care merita timpul acordat, daca esti pasionat de domeniu. Acum cateva zile, unul dintre profesorii la al carui seminar am avut placerea sa particip, a cerut pareri din randul studentilor despre Alma Mater. Cu regret spun ca nu am dorit sa spun ce anume m-a indemnat sa vin la aceasta facultate. Cel putin nu atunci. Dar m-am gandit ca as putea sa explic aici. 

Decizia de a ma inscrie la Facultatea de Litere am luat-o in clasa a XII-a. Pana atunci trecusem prin toate fazele specifice elevului la filologie. Voiam sa incerc la Comunicare si Relatii Publice sau la Jurnalism, parca si Dreptul suna bine, dar trebuie sa luam in considerare si constructia noastra psihologica si emotionala, nu? Nu ma vedeam pledand in fata instantei, asa ca am abandonat ideea. Au ramas celelalte doua, insa aveam un examen destul de greu in fata (sau cel putin, asa ne speriau profesorii din liceu). Documentandu-ma si sfatuindu-ma cu parintii am gasit calea de mijloc; ceea ce imi acorda sansa de a avea un orizont laboral ulterior mult mai larg: Literele. Am venit la facultate gandindu-ma ca o sa fac apoi ceea ce imi place: o sa scriu, o sa lucrez in lumea cartilor, insa nu ceea ce vreau acum sa fac. Am descoperit la cursuri un alt fel de a privi lucrurile, am inteles ca nu ni se da cheia Cunoasterii, insa ni se ofera indrumare. Ni se da o harta, denumita in termeni laici bibliografie, si ni se da posibilitatea de a alege: vrei sa cunosti sau nu. Anii trec repede, pentru ca timpul nu are rabdare. Galopeaza ca nebunul si in nebunia lui te atrage ca intr-un vartej ce urmareste diacronic formarea ta ca om. La Facultatea de Litere gasesti inspiratie nu numai literara. Ai sansa sa participi la cursurile unor oameni deosebiti si cu adevarat de admirat, ai sansa sa cunosti oameni deosebiti printre colegii tai si mai ai sansa sa cunosti si alte puncte de vedere, alte interpretari ale problemelor ce iti pareau foarte usor de rezolvat. Mediul academic este mentinut la un nivel inalt, dar care poate fi atins prin seriozitate si pasiune pentru domeniu, insa atmosfera este in general relaxata, pentru ca este inteleasa nevoia de intelegere. 

Da, are si parti unde nu exceleaza. Organizarea lacunara, dotarea insuficienta a bibliotecii, paginile smulse din carti rare de studenti ce nu inteleg conceptul de colegialitate si cozile de la inceput de an pot cauza batai de cap si caderea parului, la fel cum frigul din facultate poate sa dauneze vitezei cu care iei notite, insa daca ai norocul de a gasi acolo ceea ce ai nevoie, merita.

Eu am gasit raspunsul la intrebarea "Ce vrei sa fii cand te faci mare?" chiar la cursuri, mai exact la cursul unui profesor extraordinar, care a inlaturat tot ambalajul baroc si intreaga aura impenetrabila de pe corpul literaturii si a lasat-o expusa, in simplitatea ei, dand ocazia fiecaruia de a intelege exact ceea ce doreste, incurajand gandirea in afara cutiei si in afara conventiilor. 

Nu am ce sa spun, cu exceptia unui simplu "La multi ani!" unei institutii cu oameni extraordinari ce formeaza alti oameni, extraordinari si ei. 

Numele mari se formeaza cu Litere.

Nu azi, nu maine, nu saptamana viitoare, nu de luni, nici macar ieri nu mai repara... Acum mult timpa fost momentul propice.

Autumn love

Povestile de dragoste incep toamna. De ce atunci? Pentru ca atunci pierdem lucruri si ne dam seama cat de mult ne lipsesc ele de fapt. Toamna e aerul ala rece, al dracului de rece incat nici esarfa aia a ta, aia mare si care merge cu orice, nu-ti mai tine de cald. E atat de rece si uscat incat nici haina neagra si atent croita nu poate sa te imbratiseze suficient de tare incat sa simiti caldura lui August . Asa ca ai nevoie de un ajutor. De cineva care sa te tina atat de strans in brate incat sa iti transmita prin imbratisare un pic de caldura. Si il gasesti. Mergeti pe trotuarul pictat in culorile frunzelor moarte si va incalziti reciproc sufletele, la fel cum cu doar cateva momente inainte incalzeati apa pentru cafea. Ah, asa e! N-ati baut cafeaua. Pusesei ibricul pe foc, dar te-a prins de mijloc si te-a tras in bratele lui si ati stat o clipa asa. Spatele tau lipit de pieptul lui, mainile lui in jurul taliei tale, barba lui intepand usor pielea neteda a gatului tau. Sopteste un te iubesc ca si cum ar fi secretul cel mai de pret al omenirii si lumea se opreste atunci. Stransoarea din jurul taliei se slabeste si tu te intorci pentru a-i intalni privirea. Ochii aia negri, incredibil de negri, atat de negri incat carbunele ar fi gelos, iar abanosul s-ar rusina si s-ar ascunde daca i-ar intalni. Ochii aia te tampesc, te fac sa uiti de tine, de ratiune, de lumea de afara si de afurisitul ala de ibric plin cu apa care da in clocot. Si o spune iarasi. 

- Te iubesc. 

Vocea aia e drog. ai pune-o intr-o perfuzie si ai sta cu ea zi si noapte. L-ai asculta ore, zile in sir vorbind despre epoci apuse si deloc uitate. Dar cand nu o auzi, atunci apare sunetul disperarii. Tacerea alba pune stapanire peste timpanele tale si atunci incepi sa cauti un mijloc de a o aduce inapoi. Asa ca spui si tu ceva. 

- Stii deja.

- Stiu, si n-am nevoie sa o aud, dar eu vreau sa ti-o spun tie.

Pune o palma pe obrazul tau, in timp ce cealalta se joaca in parul tau si, intocmai cum nu te asteptai, buzele lui le intalnesc pe ale tale. Mana nu mai este acum ocupata cu suvita de par, ci coboara pe spatele tau, pana la granita stabilita de cureaua care iti marcheaza talia si apoi te trage spre el, iar tu imiti miscarea mainilor lui. Vraja continua pentru cateva secunde in plus, apoi se rupe cand isi aduce aminte de ibric, si de apa, si de cafea... Opresti aragazul si lasi acolo dovada tentativei de a fabrica energie. Iei esarfa si geanta si te uiti cum el te priveste mandru. Il iei de mana si iesiti din apartamentul mic si cald, pregatiti amandoi sa infruntati toamna.A

And say something...

...stupid, like "I love you"

          Si ce crezi? Mi-e dor de tine, copil nebun! Da! De tine, de rasul tau, de zambetul tau, de tonul vocii tale (pentru ca stii cat de mult imi place vocea ta), de cum iti sclipesc ochii atunci cand imi povestesti ceva, de cat de tare ma strangi in brate atunci cand trebuie sa ne spunem "la revedere", de cum ma certi pentru ca, uneori,  imi inghit cuvintele. N-am sa las pe nimeni sa-mi strice visul atunci cand tu apari, precum domnisoara Christina aparea in odaia lui Egor. Da, te compar cu un strigoi, dar un strigoi indragostit. Si daca au fost fete care s-au indragostit de luceferi, eu.. de ce nu de tine? Poate ca nu lasi in urma ta miros de violete, dar lasi in urma ta miros de amintiri, de sunete, de mangaieri, de tine. Tricoul tau a ramas la mine si, desi nu stiai, poate, il port in fiecare noapte. El ma imbratiseaza in locul tau, el e garantia mea ca o sa te intorci. Si pachetul de tigari pe care l-ai uitat in dimineata aia de octombrie e tot la mine... Nu l-am aruncat, n-am putut. Atunci ai plecat si ai jurat ca nu o sa te mai intorci. Dar te intorci mereu... Apari de fiecare data cand soarele apune si eu aprind aceeasi tigara, seara de seara. Minti! Vezi cum minti? Mai bine plecai de-a binelea si toti eram acum nefericiti. Macar nu ma amageai asa. Poate ca intr-o zi o sa apar si eu in visul tau, in odaia ta si o sa las in urma mea mirosul zilei de maine si al sperantei. 

         Sa nu uiti ca in seara asta nu ne mai jucam, in seara asta suntem "oameni mari" si in seara asta vorbim despre visul sufletului nostru. E randul tau sa faci cafeaua...

Asta se intampla cand ma plictisesc...