Daca as putea sa-ti spun doar cateva cuvinte inainte sa pleci, ti-as spune sa ai grija. Te-as ruga din tot sufletul sa nu ii lasi sa-ti fure inocenta, sa nu-i mai lasi sa ia din tine amintiri si ganduri bune. Nu le mai imparti ca urare de ramas bun intr-o scrisoare scortoasa, pe care o trimiti cu strangere de inima cui nu o merita. Ti-as spune ca gandurile trebuie sa ramana ale tale. Tiempo de silencio. Lumina care raneste retina, cuvinte care zgarie pupilele, sunete care rup din timpan, pisici care miorlaie si apoi. A cazut. L-am pierdut. Suna soneria si las un rand nescris. M-as intoarce sa-l scriu, dar nu mai stiu de unde plecasem. Ah, tu plecai. Da. La revedere si ai grija. Nu ii indeparta pe cei care iti vor binele, ci pe cei care isi vor binele prin tine.
marți, 20 mai 2014
marți, 6 mai 2014
Declaratia muta
Ai vrea să-i spui că tu
fără el
nu mai ești tu.
Ai vrea să-i spui că tu
nu mai știi
altă nuanță de roșu
decât cea a sângelui ce curge prin venele
lui.
Ai vrea să-i spui că ție
nu-ți mai trebuie
alt aer
decât cel pe care îl respiră
el.
Ai vrea să-i spui că ție
nu-ți mai place
altă muzică
decât timbrul vocii
lui.
Ai vrea să-i spui că nu.
Ai vrea să-i spui că da.
N-ai recunoaște,
totuși,
ai ceda.
Un du-te-vino
ca un carusel
ce-ncepe și sfârșește pururea cu
el.
Plăcere care doare
Durere care place
Iubire care moare
Sunet care tace.
vineri, 25 aprilie 2014
Nenea....
.. Iancu spunea lucruri frumoase. Dupa modelul lui si dupa altul, popular, spunem si noi astazi:
multa lume, putini oameni
duminică, 20 aprilie 2014
Voci
Ne schimbam. Ca frunzele toamna, ne schimbam culoarea sufletului si ne redecoram modul de a gandi. De ce? De ce atat de multe intrebari care incep cu "de ce"? De ce nu putem functiona fara "pentru ca"? Propun sa expunem adevaruri universale si sa ignoram orice dubiu ar putea sa se strecoare. Stiu, ar trebui sa scriu licenta in momentul asta. Dar nu-mi sta gandul la asta. Frustrant. N-am deadline, cum e practic sa ai. Am incercat sa mi-l impun, dar asta nu s-a schimbat la mine. Sau, mai bine zis, eu m-am schimbat si am renuntat la mania de a face totul din timp.
Avem o ipoteza. Oare? Da. Ne schimbam si eu m-am schimbat pentru ca din omul care facea tot ce trebuie, cand trebuie, am devenit cineva aproape iresponsabil. Aici s-ar auzi corul format din rasetele celor care au asistat la crizele mele de paranoia. Dar asa e! Nu obisnuiam sa las totul pe "ultima suta" si nici nu imi parea ceva in regula sa nu am toate lucrurile aranjate si bine analizate. Acum... acum iau decizii pe fuga, fac lucrurile pe jumatate si constant ma plang ca nu am timp.
Avem o ipoteza. Oare? Da. Ne schimbam si eu m-am schimbat pentru ca din omul care facea tot ce trebuie, cand trebuie, am devenit cineva aproape iresponsabil. Aici s-ar auzi corul format din rasetele celor care au asistat la crizele mele de paranoia. Dar asa e! Nu obisnuiam sa las totul pe "ultima suta" si nici nu imi parea ceva in regula sa nu am toate lucrurile aranjate si bine analizate. Acum... acum iau decizii pe fuga, fac lucrurile pe jumatate si constant ma plang ca nu am timp.
-Nu te-ai saturat, draga mea, sa-ti plangi de mila mereu?
Nu ti s-a luat de atatea scuze si de atata victimizare?
Nu ti se pare ca e cazul sa faci orice pentru a iesi din starea asta?
N-ar trebui sa te trezesti?
Nu exista ceea ce tu cauti cu atata disperare.
Ti-am stricat reveria? Oh, cálmate cariño.
Hai! Apuca-te de treaba si nu mai visa.
Transforma in realitate fotografiile alea de pe pinboard, ce au rol de ideal.
V-am zis ca-s dubioasa. Gandesc cu voce tare si scriu primul lucru care-mi vine in minte. Asa... unde ramasesem? Ah, da. Schimbatul oamenilor si cum eu nu sunt in stare sa fac ce trebuie. Tipic. Frustrant, dar tipic.
Vrei ceva? Ia-l. Fa orice e nevoie, dar ia-l.
Pentru somn e timp destul.
vineri, 18 aprilie 2014
miercuri, 16 aprilie 2014
.jpg)
duminică, 16 martie 2014
Te rog
Mă ierți că îmi aduc aminte de tine doar în momentele în care simt că nu mai au loc vorbele neconturate și nerostite în lăcașul ăsta cu dâmburi? Mă ierți că nu îți acord atenție și că te reduc la tăcere ori de câte ori vrei să auzi ceva de la mine? Mă ierți că nu sunt constantă? Mă ierți când am episoade de disperare? Când strigătul surd se concretizează în lacrimi ce se mulțumesc să cadă în tăcere de pe obrazul fierbinte? Mă ierți când vin ca o vijelie și distrug orice urmă de liniște? Mă mai ierți?...
De ce-mi cer scuze? Nu, nu! De ce-mi cer iertare când tu ar trebui să o faci? De ce mă doare pe mine și tot eu trebuie să mă rușinez de durerea mea? De ce nu pot să îți spun ce am pe suflet, cum spun bătrânii? De ce pot să explic ce am, ce-mi ocupă mintea doar în fața altora, însă nu și în fața ta? Poate pentru că știu că nu ai să înțelegi. N-ai să înțelegi că nu ți se cuvin gândurile mele, că nu ai dreptul la averea minții mele, că ești, de fapt, un impostor, nu cel ce de drept ar fi ocupat locul ăla în sufletul și în viața mea. N-ai să înțelegi.
Și s-ar spune că problemele se rezolvă prin comunicare. Poate, dar nu și în cazul în care tonul vocii tale nu surclaseaza adierea vântului. Sunt ca o foaie de hârtie, albă, plată, așezată pe tejgheaua unui hotel și pe a cărei suprafață vizitatorii își vor așterne sugestiile și reclamațiile. Numai că nimeni nu știe că, în secret, femeia de serviciu ia foaia, o mototolește energic și o arunca în găleata cu gunoi. E secretul ei și, în fiecare zi, criminala în serie ucide foile de hârtie.
Nu crezi că e de datoria ta să intuiești ce vreau? Nu? Asta e părerea ta? E justă. Pentru tine, ființă egoistă, exiști doar tu. Tu și nevoile tale. Tu și problemele tale. Când tu suferi, pământul trebuie să se despice, să sufere și el cu tine. Când suferă altul, defilezi prin fața lui cu fericirea ta, de parcă ar fi o mireasă în cea mai albă rochie, și nici măcar nu întrebi de ce. De parcă nici n-ar exista. Iar orice pătimești tu este demn de premiul Nobel, restul sunt doar mofturile muritorilor de rând. Tu ai dreptul, ceilalți nu.
Așa că, te rog, să nu mă ierți.
De ce-mi cer scuze? Nu, nu! De ce-mi cer iertare când tu ar trebui să o faci? De ce mă doare pe mine și tot eu trebuie să mă rușinez de durerea mea? De ce nu pot să îți spun ce am pe suflet, cum spun bătrânii? De ce pot să explic ce am, ce-mi ocupă mintea doar în fața altora, însă nu și în fața ta? Poate pentru că știu că nu ai să înțelegi. N-ai să înțelegi că nu ți se cuvin gândurile mele, că nu ai dreptul la averea minții mele, că ești, de fapt, un impostor, nu cel ce de drept ar fi ocupat locul ăla în sufletul și în viața mea. N-ai să înțelegi.
Și s-ar spune că problemele se rezolvă prin comunicare. Poate, dar nu și în cazul în care tonul vocii tale nu surclaseaza adierea vântului. Sunt ca o foaie de hârtie, albă, plată, așezată pe tejgheaua unui hotel și pe a cărei suprafață vizitatorii își vor așterne sugestiile și reclamațiile. Numai că nimeni nu știe că, în secret, femeia de serviciu ia foaia, o mototolește energic și o arunca în găleata cu gunoi. E secretul ei și, în fiecare zi, criminala în serie ucide foile de hârtie.
Nu crezi că e de datoria ta să intuiești ce vreau? Nu? Asta e părerea ta? E justă. Pentru tine, ființă egoistă, exiști doar tu. Tu și nevoile tale. Tu și problemele tale. Când tu suferi, pământul trebuie să se despice, să sufere și el cu tine. Când suferă altul, defilezi prin fața lui cu fericirea ta, de parcă ar fi o mireasă în cea mai albă rochie, și nici măcar nu întrebi de ce. De parcă nici n-ar exista. Iar orice pătimești tu este demn de premiul Nobel, restul sunt doar mofturile muritorilor de rând. Tu ai dreptul, ceilalți nu.
Așa că, te rog, să nu mă ierți.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)