Ultima minciună

Pleacă!...

Dar înainte
mai minte-mă o dată.

Spune-mi poveşti cu prinţi şi zmei
învinşi de ei; spune-mi despre antici, de-nţelepciunea lor
şi despre Panteon.
Spune-mi apoi de cum, dintr-un amor nebun,
el şi cu ea, dansând,
s-au rătăcit în fum.
Din fum vreau să prefaci
tabloul lui Monet sau, poate-un Grigorescu…
iar orice urmă, tuşă a unui fin penel vreau
să spună minciuna ce-ai început-o ieri.

Vreau ca în noaptea asta, albastră, fără sunet

să-mi scrii o simfonie;
apoi
un tunet
va fi semnalul care

va spune că şarada va merge-n în continuare.

Vreau să te-ascult vorbind,

vreau să te-ascult minţind,
vreau să-mi rămână-n veci, întipărite-n gând,

minciunile-ţi. Acele vorbe rele
ce îmi spuneau poveşti şi mă făceau să zbor,
iar când aripile-mi păreau prea grele,
mă ridicau uşor

şi m-aşezau pe pat.
…………………………………………….
Iar când povestea se va fi sfârşit,
nu va rămâne decât un rămas-bun
uitat pe-un colţ de pernă-ntr-un salon obscur
de care vom fi uitat, poate, amândoi; ori
de care ne vom aminti.

Pleacă!...
Sau… întoarce-te-napoi!...
Fiindcă păcatul de-a mă fi minţit
Ţi-l iert
Şi chiar iubesc…






-poezie à la manière de... Minulescu, curs de literatura Belle Epoque. :)

Smile!

Sunt fericita!

Sunt atat de fericita incat as imbratisa pe toata lumea, incat as dansa in picioarele goale in ploaie, incat zambesc. Chiar zambesc. Am zambit aproape toata ziua, chiar. Si parca a fost un medicament.

Si mai e ceva... E surprinzator cum tot ce ai nevoie cateodata pentru a face un pas inainte e un sut in fund. Sau un mic imbold motivational din partea ta, spunandu-ti ca nu are ce sa se intample mai rau decat un refuz. Dar nu a fost vorba de asa ceva. A fost chiar bine.

Asa ca, azi, maine si poate si zilele urmatoare, sunt fericita. Atat.

Invidie?

I know you're no good, but you're stuck in my brain...

Uneori ma supar pe mine pentru lipsa mea de hotarare. Mereu am fost invidioasa pe persoanele care stiu ce vor. Nu in sensul rau al cuvantului. Mbine, hai sa spunem ca am considerat ca persoanele acelea stiu cum sa-si conduca viata, iar faptul ca mie imi ia jumatate de an sa ma decid in legatura cu o tunsoare, sa zicem, ma exaspereaza. Apreciez tare mult un om care stie ce vrea, care spune exact ceea ce gandeste, care nu sta sa despice firul in patru doar pentru a gasi contraargumente, pentru a se convinge pe sine ca ii e mai bine fara un anumit lucru, fara o anumita persoana.

Si mai sunt invidioasa pe cei care sunt atat de impacati cu sine. Cred ca asta merge mana in mana cu abilitatea de a lua decizii. Sa poti sa spui "Imi place de mine" mi se pare mare lucru. Sa fii sigur, sa nu ai mereu un sentiment de incertitudine, sa nu-ti fie frica, sa nu ai senzatia aia nenorocita de anxietate, sa nu te sperie orice briza, sa nu te ingrozeasca orice lucru. Asta cred ca e una dintre cele mai mari calitati. 

Imi ia ani sa ma hotarasc sa fac ceva. Nu sunt in stare sa spun ce vreau si daca stiu (printr-o minune) ce vreau, ma incapatanez sa ma conving ca nu-mi trebuie, ca nu e pentru mine.

Cum? Cum sa faci asa ceva? Cat de mare sa fie dorinta de autodistrugere ca sa fii in stare sa te sabotezi in halul asta? Daca gaseste cineva raspunsurile la intrebarile astea, sa ma anunte...

In alta ordine de idei, oricat de dark and twisty as putea parea, chiar mi-e mai bine; mult mai bine. Nu mi-a fost atat de bine de mult timp, spiritual vorbind. Practic, am o groaza de lucruri pe cap si nu stiu cum o sa termin tot ce am de facut. 

O perfuzie cu Red Bull si cafea, va rog! 

And, yes. You're still stuck in my brain. Day, night, doesn't matter. You're there.

Paris

And this is what I do in my spare time. 

:)

Smile

Oprește-te! Miroase florile, ascultă tonul aproape imperceptibil al unui instrument ce pare că se aude în depărtare, zâmbește (sau chiar poți să râzi), fii fericit; încearcă și fă-o în felul tău. Dacă nu încerci, nu aștepta ca alții să-ți cedeze ție fericirea lor. E mult prea prețioasă. Dacă vei încerca și o vei căpăta, vei vedea cât de greu e să renunți la ea, chiar de e vorba doar de o mică parte. Așa că: încearcă, zâmbește, creează ceea ce înseamnă pentru tine fericirea.

Have a beautiful day,

R.

Reverie

My heart breaks a little when I hear your name...

Cum se face ca plang atunci cand mi se spune ca nu te voi mai vedea, dar atunci cand apare o oportunitate sa te revad, ma eschivez? Cum e posibil sa ai atata putere asupra mintii mele? Cum se face ca adorm cu tine in gand si ma trezesc gandindu-ma tot la tine? Ai putea scrie o teza de doctorat din povestea mintii mele atat, dar atat de incurcata! Ha! Pe cine incerc sa pacalesc? Pe tine in niciun caz. Poate pe mine, poate incerc sa-mi pacalesc inima si creierul si fiecare celula din corpul meu care tot ce imi spune e sa te imbratisez. 

Doamne, cat as vrea sa-mi trec degetele prin parul tau! Sa ma iei in brate si sa simt pe obrazul meu asprimea obrazului tau, pentru ca nu-ti place sa te barbieresti... Sa-ti simt parfumul si sa-l inhalez in suflet, sa te port mereu in amintiri.

Suna ciudat? Da, si pentru mine..

Hai sa dormim! Sau... am o idee si mai buna. Dormi tu! Eu voi sta aici, pe fotoliu, si te voi privi, la fel cum Felix a vegheat somnul Otiliei. Asa sunt sigura ca imaginea ta nu se va sterge niciodata din mintea mea. Oricat de tare ar durea apoi...

I need

Imi trebuie cineva cu care sa vorbesc. Imi trebuie o persoana care sa ma asculte si sa nu judece. Imi trebuie o persoana care sa nu imi spuna ca nu fac bine ceea ce fac, imi trebuie cineva care sa ma imbratiseze si sa imi spuna ca lucruri ca astea se mai intampla.

Eu dau. Asta am facut mereu: am dat de la mine, din mine, cate o particica, pe rand, pana cand am sesizat golul ce s-a format in locul unde, candva, era sufletul. Acum rad, dar nu mai cred rasul asta. Nu mai cred ca-l traiesc, nu-l mai simt, nu-l mai pot intelege si nu-mi mai da aceeasi senzatie. Simt doar un gol, simt ca trece prin mine trenul tuturor sanselor si ca eu nu ma pot agata de nici macar un vagon. Doar loveste. Loveste in ganduri, loveste in putinele sentimente ce ma mai strunesc si, mai ales, ma innebunesc. Care sunt? In primul rand, un dor imens. Mi-e dor de mine, mi-e dor de momente, mi-e dor de ceea ce eram, mi-e dor de orice zi in care nu ma simteam asa. Mi-e dor de altii. Mi-e dor de persoane ce au avut un impact major in formarea mea. Si imi mai este dor de... nu! Am spus, mi-am spus de atatea ori ca "nu" si asa trebuie sa ramana.

Stii ce e mai rau? Nu-mi mai cred nici lacrimile. Nu le mai cred pentru ca au inceput sa curga din motive nestiute si nu-mi par ca-mi mai apartin. Parca si ele vor sa fuga de mine si de haosul din mintea si din golul ala. Vor sa evadeze, asa ca au gasit calea cea mai potrivita. Profita de gol, profita de gara in care s-a transformat mintea mea, gara in care gandurile-calatoare nu stau mai mult de un moment, dupa care iau un alt tren, pricinuiesc o alta rana, si mai profita de pleoapele mult prea obosite ca sa lupte sa le tina in frau. Asa ca, pur si simplu, curg. Rauri iesite din matca se preling pe obraji si se innoada in barbie, apoi pica pe manecile ce ascund brate subtiri si incheieturi fragile, ranite doar inchipuit, completate de cureaua unui ceas ce simte zilnic pulsul alert, singurul martor al existentei ei.

Dar deviem de la subiect. Spuneam ca eu dau. Ce vreau sa mai spun e ca nu simt ca primesc si eu ceva. Dar la ce bun sa dai, sa fii bun, amabil, daca astepti ceva in schimb? vei spune, privindu-ma suspicios. Pentru ca ma simt uitata intr-un colt al lumii asteia, vreau si eu ca o persoana, un om inzestrat cu ratiune si sentimente, sa-mi dea ceva. Sa-mi dea un zambet, o imbratisare, o vorba buna, un moment de atentie, un ceva, la dracu` ! Sa-mi spuna Uite, aici! Vreau sa te ajut si eu, poate ai nevoie.

Nu sunt ceea ce credeti si ar trebui sa va ganditi ca orice e facut din sticla se sparge...