Se mai intampla si schimbari

"Multumesc frumos, dar eu nu mananc carne."

Cam asa incep mesele mele in ultima vreme. Si mai e si gluma aia cum ca vei afla foarte repede si fara sa intrebi daca vreo persoana din incapere e vegetariana, pentru ca simte nevoia sa anunte. 

Hai sa povestesc...

Mereu am avut o relatie ciudata cu mancarea. In sensul in care cand eram mica, preferam sa o dau cainelui si sa le spun parintilor ca eu am mancat ce de fapt molfaise Azorel. Nu sunt gurmanda, nu imi place sa mananc in sensul ala. Mananc pentru ca trebuie, pentru ca mi se mai face foame, pentru ca ma dojeneste organismul, dar nu pentru ca imi face placere in vreun fel pregatirea mancarii. De-ar fi dupa mintea mea, as trai cu apa si aer. Da, am si pofte cateodata. As rontai niste cartofi prajiti, as curata cu degetele castronul in care pana nu acum multa vreme era crema pentru tort sau as curata portocale in fata unui ecran pe care ruleaza un film de Craciun, doar suntem oameni. 

Ce vreau sa explic e ca nu sunt mancacioasa, nu traiesc ca sa mananc, ci mananc ca sa traiesc. 

Pana acum ceva vreme mancam "de toate", cu ifosele si preferintele de rigoare. Ma strambam cand auzeam discutii pe teme culinare ce implicau diversele moduri de a prepara carnea si in doua randuri, observandu-mi-se reactiile, am fost intrebata daca nu cumva sunt vegetariana. Cu ambele ocazii am raspuns ca nu. Si nici acum nu vreau sa zic "sunt vegetariana". 

Am ales sa nu mai mananc carne sau orice alt produs provenit de la animale (da, asta include si mierea. Si, da, stiu ca albina e insecta). De asemenea, am ales sa nu mai consum zahar si anumite fructe, precum am exclus si prajelile din dieta. Nu e o decizie bazata pe morala, etica, dragoste de animale in totalitate. E luata pentru ca simt ca e mai bine pentru mine, pentru ca stiu ca altfel nu ma pot face bine, pentru ca asta a recomandat, cumva, medicul si pentru ca, da, mi-e mila cand ma gandesc ca o fiinta moare ca eu sa traiesc. 

Asa ca, dragi oameni cu care ma asez la masa, se poate trai cu frunze, sunt constienta ca nu-s iepure, nu ai nevoie de carne ca sa nu mori, proteinele sunt si in legume, nu doar in antricot si mici, laptele are gust bun si daca e din plante si, va rog, nu ma mai priviti ca si cum mi-au spalat creierul si m-am alaturat vreunei secte. Sunt intreaga la minte, in limita in care poate fi cineva, si prefer sa discutam despre valorile culturale decat despre cele nutritionale.

Si adeverinta? E la CASMB

Buuuun. E august, e cald, e zapuseala de incepi sa te intrebi cum a rezistat poporul ales in desert si n-a intrebat "Moise, boss, noi mai mergem mult?" si ai de rezolvat treburi ce tin de hartii. Unde? La institutiile statului. Care stat? Ala de sta. Ala roman.



Simt cum ma ia tremuratul in timp ce verific copiile de pe diplome, adeverintele care certifica fiecare alt lucru si pornesc spre biroul cu pricina. Sediul CASMB din Floreasca, parte necunoscuta mie a capitalei, dar pe care am inceput sa o cunosc bine. Prea bine.


Ajung in sediul usor futurist al institutiei, imi zic "ce bine, avem si lift ce pare sigur" si urc pana la etajul 3, dau sa pun mana pe clanta, cand observ un domn in spatele meu. Il intreb daca nu cumva venise mai devreme, imi spune ca nu-i graba, sa intru. Inauntru, intr-un birou prea mic pentru cate se intampla acolo, dau de doamnele - sa le zicem asa - care decid daca au chef sau nu sa te ajute. Zambitoare le spun ca voi pleca in strainatate in curand cu o bursa, prin urmare vreau si eu vestitul Card European de Sanatate. Mi se cere CNP-ul pentru a mi se verifica istoricul in sistemul Casei de asigurari si, intre timp, doamna imi ia la verificat dosarul.


O incruntare si simt cum imi fuge pamantul de sub picioare. "N-aveti adeverinta. Va intoarceti cu adeverinta de student." Am, cum n-am? Ii spun sa se uite, ca e acolo adeverinta pentru care mersesem special la facultate si pe care secretara mi-a eliberat-o chiar in aceeasi zi. Se uita la mica hartie si emite un sunet ce nu aducea deloc a incantare "Pai, vedeti. Aici scrie 2014/2015. Ne trebuie una pe 2015/2016 si sa scrie ca plecati cu Erasmus." Usor panicata ii explic doamnei ca n-am de unde acum, ca trebuie sa astept pana pe 1 septembrie, secretarele fiind in concediu, ca am carnetul vizat, insa nu si nu. Adeverinta, domnule, e sfanta si fara ea nu se poate! Mai arunca o privire in calculator si aud din nou sunetul. O strangere de buze si un fluierat in acelasi timp. "Sunteti salariata!". Cu nervii intinsi ii spune ca da, dar mi-am dat demisia. Exasperarea se citeste pe fata functionarei "Pai trebuie si adeverinta de la serviciu, si decizia incetarii activitatii si trebuie sa va schimbam categoria de asigurat. Da? La revedere."


Cum la revedere? Gata? S-a rezolvat, nu se poate?


Fug pana la serviciu, il caut pe cel de la administrativ, ii spun necazul si promite sa ma ajute. Ajung acasa si, in urma unei discutii, ma luminez. Am un contract de studii care precizeaza tot ce trebuia sa precizeze adeverinta. Maine rezolv, imi zic. Vai, cat de gresit era gandul acesta.


Ma prezint ziua urmatoare inarmata cu acte semnate de decan si rector si incerc, de data aceasta la cealalta .. doamna. Ii prezint situatia si spune "Adeverinta aveti?". Ma intreb serios daca alt cuvant a mai invatat doamna sau lexicul ei se limiteaza la atat si ii prezint contractul. "Ce-i asta?", intreaba doamna in timp ce mi-l arunca efectiv inapoi. Supa la plic dau sa spun, dar imi amintesc ca suntem oameni si ii explic. Aflu de la doamna respectiva ca documentul semnat de rector n-are nicio valabilitate in fata dumneaei, instanta suprema intr-ale Cardurilor Europene, dupa care imi spune, pe un ton batjocoritor "da, vad ca stapaniti limba engleza". Ii spun ca sunt salariata si ca am actele acelea la mine, iar fata i se schimonoseste intr-o grimasa ce prefigureaza torturi dantesti pentru mine. Imi spune ca trebuie sa merg la sediul din Titeica, iar cerul imi cade in cap. Incep sa tremur, privirea mi se incetoseaza si intreb de ce. ""Pentru a va scoate de la salariati si trece la studenti". Ii spun ca ieri nu mi-au spus asa ceva si ma asigura ca da. Incerc sa nu o sugrum cu firul de la telefonul pe care il are pe birou si la care nu raspunde, asa ca ma ridic si plec spre Titeica. Acolo, dupa asteptat la coada, ganduri ca nu voi reusi sa obtin nemernicul ala de card, ca mi se duc toate planurile si toata munca pe apa sambetei, ca o sa am de pregatit un teanc de documente si cedat nervos, ajung la ghiseul de informatii. Cu un zambet larg (pont dat de domnul de la paza care m-a zarit plangand pe infundate, cu mapa in brate) le explic de ce am nevoie si de ce nu sunt in Floreasca cu problema rezolvata. Doamna de la ghiseu se ridica, imi spune ca nu poate face nimic din ce spun cele din Floreasca si ma ia sa mergem la "sefa". Astept in fata unui birou timp de doua minute, iar doamna (chiar o doamna!) se intoarce si imi spune sa ma duc linistita in Floreasca si sa cer cardul in calitate de salariat, caci aceasta primeaza in fata celei de student. Doar sa fac dovada asigurarii pe ultimii 5 ani, adica diplome si adeverinte pe care le am.


Ma duc pe 1 sa cer adeverinta de la facultate cum ca plec cu bursa. Zic sa o am. Si apoi, dau din nou piept cu cerberii. Infernul n-are cercuri. Are sedii si bonuri de ordine.


To be continued.

Dor

Contur pe linia catifelata. Caldura. 37 de grade. Plus. Minus. Putin. Obrajii inundati de teama capata nuanta bujorilor de mai. Mai! Ce luna frumosa. E cald si atunci. Contur. Cade de linia mandibulei si ajunge sa stranga clavicula proeminenta. Urmeaza linia si se opreste in mijlocul pieptului. Si acolo parca infloreste ceva. O inima? Nu. E ceva mai mult. Sa fie ....? Nu, nu. Presiunea pe osul acela se mareste. Sunt doua maini ce ii simt forma. Una prin cealalta. Dupa o secunda mana lui uita ce voia sa gaseasca si incepe sa cerceteze o alta mana. Caldura si acolo. Acelasi tip de caldura. Al ei. Caldura inghetata spre varfurile degetelor. Prinde in ambele maini palma ei stanga. Raman asa. El, privind valsul mainilor. Ea, privind furtuna din ochii lui. 

Nu stiu cine ti-a dat voie sa pasesti cu bocancii in viata mea, dar pe viitor sa bati la usa.

As merge cu tine pana la sfarsitul lumii. Nu in timp, ci spatiu. Vreau sa imi gasesti finisterra. Vreau sa ma duci acolo si sa-mi spui "pana aici e pamant, dincolo e nimic". Si-as vrea sa sarim in gol. Fara sa stim daca ne asteapta o plasa de siguranta. Pentru ca asa am sarit eu, iar tu inca astepti.

Prioritati

Un mecanism, un declic, o liniste, o izbitura. S-a deschis. Usa se inchide apoi si geanta cade cu un zgomot infundat pe gresia neagra. Trage de fular ca si cum s-ar fi razgandit si ar refuza streangul. Arunca manusile langa geanta si cauta un loc liber pe lada cuierului in timp ce incearca sa se elibereze din imbratisarea paltonului. Negru. Palton, manusi, geanta. Gresie. Cuier. Si cerneala din stilou e neagra in ultima vreme.

Isi trage sufletul.

Ce expresie ciudata! Sa iti tragi sufletul. De parca ai incerca sa il repui pe picioare. Ale cui, oare? 

O secunda mai tarziu se indreapta spre camera din capatul holului. Acum cateva luni pe acolo cadeau dantele, acum strange cat mai aproape de piept puloverul tricotat. Se sufoca, dar vrea caldura. Alt mecanism, o apasare, o alta usa face acelasi dans. Deschis. Inchis. Si caldura o izbeste. 

Stii ca acum trebuia sa scriu altceva? Pagina aceea este, insa, cu mult mai amenintatoare decat fisa asta de spovedanie on-line.

Noiembrie

Cand masina merge prea repede (din cauza ta, nu o da la intors!), poti pune frana. Daca ti se pare ca mergi mult prea incet, poti accelera. Ce faci insa cand nu poti accelera si nici pune frana? Cand pedalele au disparut si ai ramas cu ideea de ambreiaj si conceptul de viteze? Schimbi macazul? Ah, nu... Asta era la tramvai. Poti oricand incerca chestia aia care merge mereu cu routerul pentru wi-fi, aia cu "scoate-l din priza si apoi aprinde-l iar". Da un reset sufletului. Ia, vezi, se sterg amintirile neplacute? 

In fine. Ce ti-e si cu "in fine"? Ma rog, hai sa ne rugam sa nu le mai lasam pe toate pe ultima suta de metri. Pe suta aia in care se inghesuie toti, numai Caragiale nu. Suta aia ca un ring de box sau de dans, in care se desfasoara un tango perfect desincronizat: tu, alergat de toate lucrurile pe care le-ai tot amanat. Te-au prins din urma. Ce sa-ti fac daca n-ai apasat pe acceleratie cand ai avut drum lin. 

Draga de tine. Esti iar in asentiment cu vremea? Ploua si la tine-n ganduri? E pustiu si la tine-n inima? Hai, nu exagera. Cum sa fie pustiu?! Ai niste artere, iar camarutele alea patru functioneaza perfect. Degeaba ii reprosezi ca s-a frant, cand ea inca bate. Si tu inca mergi. Ca nu iti place drumul, e alta problema. Poti oricand sa traversezi. 

Daca vreodata astepti coerenta, n-ai s-o gasesti aici.

Viseaza

Dorm si apari pana si acolo! In taramul de care eu nu ma mai pot ocupa la fel ca de viata constienta apari si te simti ca la tine acasa. Nu-ti ajunge ca ai pus stapanire pe fiecare gand treaz? Nu, de aseara esti si in gandurile negandite inca. Te simt si acolo. Esti la fel de cald cum erai inante sa nu mai... Mai esti sau doar existi in soapte gandite in miez de noapte?