Mitologie

Bancile din Cismigiu putrezesc cate putin dupa fiecare ploaie. Copacii mai mor putin dupa fiecare toamna. Aleea din dreapta duce la Biblioteca Pedagogica. Stanga, nu stiu. Inca n-am aflat. As vrea sa cred ca daca treci de mijlocul parcului, si te sucesti brusc spre stanga, ajungi pe Luna. Pierd atatea nopti uitandu-ma la Ea, incat cred ca fie ma transform in lupoaica cel putin o data la trei saptamani, fie sunt lunatica. 

Iar tu dormi atat de frumos. Linistit, ca si cand noaptea e cel mai senin moment si n-ar exista cutremure. Cum poti dormi, cand Luna e atat de frumoasa? Ma asez langa tine, si te intorci. Amorul de plumb bacovian ar crapa de invidie, dac-ar sti ca exista Luceferi, sculptati parca de mainile lui Bernini, in sud-estul Europei. 

- De ce nu dormi? intrebi mai mult pentru tine.

- Nu pot. 

Strangi asternurile spre tine, si cauti tivul bluzei prea largi pentru a mi se potrivi. 

- Si daca mergem in Cismigiu, inainte de la Arhive s-apoi, brusc, la stanga? intrebi, in timp ce te rapeste Orfeu. 

Tale of 3 Days

Sunt mandra posesoare a unui temperament inexistent, care uneori cauzeaza situatii de criza. De asemenea, am interese varii si variate, din sfere diverse. Imi place sa pun asta pe seama semnului astral sub care a stat ziua nasterii mele. Iti marturisesc, insa, ca nu cred prea tare in influenta astrelor asupra felului in care ne comportam. In fine, obisnuiesc sa ma arat interesata de lucruri ce sunt diametral opuse, iar rochia victoriana din dulap nu face mereu casa buna cu tenisii converse ce stau sa se dezintegreze. Nici faptul ca in ultimele 6 minute am ascultat Maluma si Joan Jett sau ca visez cu ochii deschisi la povesti de iubire interbelice sau patruzeciste nu se impaca, uneori, cu pornirile de groupie at a The Doors concert. Ce pot spune, imi place sa creez confuzii.

Am mentionat The Doors, astfel incat am sa dezvolt nitel. Interesul a inceput undeva prin al doilea an de facultate cand, un foarte interesant -si chipes, as putea adauga- domn a mentionat cateva trupe dragi sufletului sau. Una dintre ele era Pink Floyd. M-a intrigat referinta muzicala si, ajunsa acasa, am inceput sa caut mai multe despre noua sfera a rockului ce avea sa imi fie dezvaluita. Acela a fost momentul cand adolescenta cu porniri melancolice si preferinte de rock alternativ a descoperit muzica fascinanta a celor de la Pink Floyd si, datorita recomandarilor generate aleatoriu de YouTube, si a celor de la The Doors. Mi s-a parut interesant stilul, m-au captivat versurile. M-a fascinat de-a dreptul persoana lui Morrison. Preocuparile din facultate au facut ca sertarul rockului sa se inchida pana de curand, cand l-am redescoperit pe Morrison prin numeroasele referinte din filmele la care am inceput sa ma uit. Si iata-ma in punctul acesta in care aproape definitivez un intreg cult al personalitatii dedicat Regelui Soparla. De ce? De ce nu, indraznesc sa te intreb. 

Mai aveam in plan sa povestesc ceva, dar o las pe data viitoare.

Ma duc sa visez la Jim.

Dicteu automat

Sa fie, sa nu fie, nu stiu. Poate ca, in gand, n-avem nevoie de virgule. Asa ar fi gandit Joyce. Nici puncte, semne de exclamare sau alte dramatisme inutile. Dar mie imi place dramatismul, imi place dramaticul, dramaturgia si dramatizarea. Drama personajului. Care personaj? Eu stiu...

Am inceput anul intr-un fel tare simpatic, cu aceleasi griji de anul trecut si nu pot sa nu ma gandesc daca nu cumva granita asta temporala nu-i doar o gaselnita de-a oamenilor pentru a justifica o alegere estetica la inceput de fila.

Mai mult decat dor, cred ca vrem inapoi niste sentimente. In definitiv, ce e dorul decat durerea sufletului cauzata de lipsa drogului administrat zilnic? Putem spune, atunci, ca dorul e sevraj?

Si cand te gandesti ca am inceput pe un drum si, cu sau fara voia mea, am continuat pe un altul. Exact ca intr-un labirit, am luat alegeri spre a ajunge la iesire. Pana la iesire mai este si, sincer, nu stiu daca vreau sa imi iasa in cale Minotaurul sau Dedal.

Sa ai parte de sustinere e ceva frumos. Si sa simti lumina in jurul oamenilor buni. Esti un om bun.

Câteva rânduri despre un an

Anul ce tocmai se termină a fost unul al schimbărilor. Nu obișnuiesc să pun pe hârtie reușite, să fac subtotalul lunilor și să trag o linie pe care să o încadrez într-un chenar roșu, iar ea, acea linie, sa aibă esența a mai mult de trei sute de zile, zile pline de gânduri, vorbe, zâmbete și, de ce nu, margarete.

Spuneam că 2016 a fost, pentru mine, un an al schimbărilor. M-am întors acasă după aproape jumătate de an și nu mi s-a părut corect. M-am luptat să mă obișnuiesc cu ceea ce, până nu acum mult timp, era rutina. E ciudat să nu-ți găsești locul într-un loc care te-a văzut crescând.

Am învățat multe, însă.

2016 m-a ajutat să fiu cu un pas mai aproape de mine.

Obișnuiam să fiu o persoană foarte dependentă de oamenii din jurul ei. Glumind, spuneam că sunt sociosensibilă. Știi cum unii oameni se întristează când plouă sau altora li se irită ochii din cauza expunerii la soare? Mie mi se irită sufletul la contactul cu oamenii. Îl simt cum se strânge când spun altora din ce e format și-i simt privirea dojenitoare când amândoi strângem bucăți de vise. A-ră-tu-raaaa! Aici. Așa. Sociosen.... Să spunem că nu am avut cel mai inspirat cerc de cunoștințe, dar anul acesta am făcut curățenie. În 2016 am scos o parte din oamenii din viața mea, și nu-mi pare rău deloc. 2016 m-a învățat că e în regulă ca anumite persoane să treacă doar prin viața ta, dar să nu rămână. E ok să fie doar pentru câteva momente, să înveți de la ei și să-i lași să plece.

Uneori ne încăpățânăm să nu vedem în jurul nostru și ignorăm faptul că sunt cei de lângă noi cei care ne taie avântul.

În 2016 am trăit un pic mai mult. E absurd cât de mult pot analiza o situație, dar anul acesta am lăsat de la mine și am apăsat butonul de amânare a chestionării deciziilor.

Am greșit mult, m-am înșelat, dar am avut dreptate în multe privințe, am reușit, am fost bucuroasă.

Am simțit mult.

Am învățat mult.

Am crescut în 2016.

Acesta ar fi bilanțul meu.

Sfârșit de document...

Scris, incotro?

Aveam 6 ani cand inventam povesti pe care le spuneam bunicilor care ma luau cu ei in diminetile calde la camp. Mergeam cu ei, ma jucam cu stiuletii de porumb si spuneam ca matasea cruda si blonda era parul papusii pe care o pregateam pentru balul la care o ducea Cavalerul Porumb. Le povesteam bunicilor ce nu isi vedeau capul de treaba cate si mai cate. Asa treceau vacantele mele de vara in copilarie. 

Pentru ca nu am frati sau surori, imaginatia mea nu are limite. Gaseam mereu modalitati de a-mi umple timpul. Cum ramaneam destul de mult timp singura acasa, in zilele in care nu ieseam afara, la joaca, montam adevarate piese de teatru cu jucariile de plus. Inventam scenariul si petreceam ore perfectionandu-l. 

Cred ca la 10 ani am scris prima mea povestire. Era despre o veverita. Ingenios, asa-i? La vremea aceea mi se parea sora cu povestile lui Creanga. 

La 15 ani am cunoscut lumea virtuala. Da, sunt dintre copiii care nu au avut telefon pana la 14 ani (si il tineam acasa!), care s-a conectat pe Mess la 15 ani, pentru ca atunci am primit beneficiul acesta, care avea ora de culcare cel tarizu miezul noptii si care a cunoscut smartphone-ul la 20 de ani. Am avut de toate, dar nu am fost rasfatata. Poate de aceea am invatat sa ma distrez singura. 

Sa revenim, insa. La 15 ani am descoperit blogul ca forma de manifestare a personalitatii prin scris. Citeam bloguri cum citeam bibliografia pentru ora de romana. Dupa cateva luni, mi-am facut si eu blog! Eram asa de incantata si incercam sa scriu a la maniere de .... Un singur lucru regret: ca nu m-am tinut de un blog. De primul blog. Am schimbat domenii, am schimbat nume, am schimbat articole, am schimbat ganduri. Am sters si am refacut. 

De ce scriu? Blogul meu nu are tema ca altele. E un amalgam de lucuri ce imi plac, despre care vreau sa vorbesc sau, pur si simplu, mostre de gandire creativa (poate-i mult spus). 

Blogul meu e al meu. Deci, despre mine. E locul in care pot fi cat de egocentrica vreau, pentru ca-s la mine pe tarla. 

Si-am sa scriu, ca de aia sunt filolog!

Erasmus

In august 2014 imi puneam o dorinta in timp ce stateam pe unul dintre culoarele Catedralei din Zaragoza, La Basilica de Nuestra Señora del Pilar. Era sa ma intorc acolo.

In septembrie 2015 dorinta mi s-a indeplinit si urmatoarele cinci luni le-am petrecut in minunatul oras, in calitate de student Erasmus. 

Astazi, alti paisprezece visatori, suflete plini de dorinte si-au incheiat povestile.

Un momento de silencio para los compañeros de ESN Barcelona. 

Minimal

Inca din septembrie anul trecut am inceput sa lucrez la mine. Nu in sensul in care am luat o cheie franceza si am inceput sa strag suruburi. In sensul in care am luat o matura si am inceput sa curat. 

Am inceput, cum spuneam intr-o postare anterioara, cu alimentatia si cu ingrjirea cosmetica. Toate astea erau pentru ten. Am sa recunosc si voi spune ca - de cand m-am intors acasa, cel mai mult - am calcat stramb de cateva ori. Dar imi propun sa ma tin mult mai responsabil de rutina aceasta. Adica sa am grija de mine. 

Dar despre ce vreau sa vorbesc azi, in randurile acestea, este despre o noua viziune pe care am inceput sa o imbratisez. Less is more. 

Nu v-ati oprit cateodata si ati simtit ca va coplesesc lucrurile pe care le aveti? Tablourile de pe pereti, cartile din biblioteca, hainele ce stau sa cada intr-o avalansa din dulap si foile ce nu mai au loc in birou? De ce avem atat de multe lucruri? Pentru ce tinem mortis sa avem 4 geluri de dus, doua creme hidratante, doua uleiuri de par, orice, dar in mai multe exemplare? Si ajungem sa traim inconjurati de lucruri ce nu ne aduc fericire, bunastare, ci ne aglomereaza, ne coplesesc, ne fura din spatiu si din resurse. 

Incepand cu luna aceasta, desi nu a fost inital printre rezolutiile de inceput de an, am sa incerc sa implementez filosofia less is more in rutina si in viata mea. Prefer sa traiesc cu lucruri ce ma fac sa ma simt bine, ce nu imi invadeaza spatiul si care imi sunt, cu adevarat, utile.

Am facut ordine in cosmetice, in sifonier, in cutia de bijuterii si in foi. Iar acum, am strictul necesar. Why have organized crap, when you can have no crap at all?

Te invit si pe tine, cel ce citesti asta, sa te gandesti daca intr-adevar folosesti tot ce detii. Ai facut intr-adevar o investitie buna cumparand mai multe exemplare din acelasi produs, doar pentru ca erau "la oferta"? Ai fi cumparat fusta aia pe care n-ai purtat-o niciodata daca ar fi fost la pret intreg? Daca ai scoate toate hainele din sifonier si ti-ai imagina ca se afla intr-un magazin, pe cate dintre ele le-ai mai recumpara? 

Orice nu iti foloseste, nu iti aduce bucurie, ci doar ocupa spatiu si-ti rapeste din resusrse, nu isi are locul in viata ta. That simple. Poti gasi scuze, desigur. Cu totii suntem atasati afectiv de anumite lucruri. Dar ce e mai important? Amintirea in sine sau un obiect? 

Cheltuie timp si, in cele din urma, si bani "cu cap", cum spune romanul. 

Mi-am dat seama ca e ma imbucurator sa pot merge intr-o vacanta, decat sa am o paleta de farduri. Si am de gand sa imi simplific viata, chiar daca intr-un timp obisnuiam sa complic totul. 

Indrazneste sa iti pui intrebari, sa faci ordine.