"Ai o gaură în inimă!"

... 

Nu

Intru o datã sau de douã ori pe an în câte-o crizã devastatoare de paranoia (nimeni nu mã iubeste, toti sunt împotriva mea, toti asteaptã sã fac un pas gresit ca sã mã sfâsie), de depresie adâncã sau de nemultumire totalã. Dar, si în groapa cea mai adâncã, îmi pãstrez încrederea în propria mea minte si stiu cã nu trebuie, în acele momente, sã fac altceva decât sã astept sã-mi treacã.

Dragă cititorule, mă lași să-ți spun și eu o poveste? Îți promit că nu va fi nici literatură, căci nu pot să aspir la atât, nici nu-ți cer să îți aduci aminte de ea după ce o vei fi terminat de citit. Nu? Bine... Dar mă lași, totuși, să spun ceva? 

Mă bucur că nu vrei să-ți povestesc, căci nici eu nu vreau să spun cuiva. Vreau doar să adorm, iar când mă voi trezi, să nu mai fiu concretă. Vreau să trec prin ei la fel cum au trecut ei prin mine. N-am pretenția să-i rănesc, nu la fel cum au făcut-o ei. La ce bun? Pentru ce? De ce să plângă ei când știu că nu lacrimi curg din ochii lor, ci venin de culoarea cristalului? Vreau să aștept zâmbind metroul și să mă învăluiască lumina orbitoare a farurilor ce se apropie pe acordurile inevitabilului. Iar atunci când o să se întâmple, căci îmi voi face curaj într-o zi, atunci voi privi din afară totul și ei își vor da seama că tot ce-i făcut din sticlă se sparge. 

Nu vreau să îmi spui că o să ne descurcăm. Nu vreau să îmi spui că trebuie să aleg ceva. Nu vreau să te aud cum încerci să te justifici, nu ai scuză! Nu pot să mint și să spun că te-am iertat, căci iertarea implică uitare, iar eu nu pot să uit nici măcar un sunet din tot ce-ai spus și din filmul ăla, ce-ar putea luă cu ușurință Oscarul pentru cel mai bun horror, nu mi se șterge din minte nici măcar o secvență. Sunt din ce în ce mai animate și îmi apar mereu în fața ochilor. Tu, ea, vorbe, eu implorând și tu... Da, așa e, cum ai spus tu. Ți-aș fi dat două palme. Apoi aș fi plecat, dacă aș fi avut unde. Nu m-aș mai fi uitat înapoi. 

Să nu-mi mai spui vreodată că mă iubești.