Tact...

Hai să ne jucăm de-a cuvintele frumoase. 

Hai să inventăm povești și să mințim că iubim. 

Hai să dormim și să lăsăm cuvintele să doarmă și ele. 

Cum? 

Simplu. 

Priviri ce se întâlnesc și pupile ce se dilată, apoi aer ce se simte din ce în ce mai greu. Gânduri ce devin din ce în ce mai încețoșate și întrebări ce rămân fără răspuns într-un decor ce își pierde strălucirea și viața cu fiecare secundă și fiecare fir de nisip ce se scurge din clepsidra lipită de masa de granit. Sunetul pașilor pe asfaltul din piața centrală e amuțit de zarva orașului și de urletul din spatele zâmbetelor. Suflete tomnatice, acoperite de ploi, cu părul despletit și răvășit de teama vântului grăbit spre est. Roșu. Un semafor ce vrea și el să adoarmă, dar nu e lăsat de viața orașului pe care o întrețin sutele de medici specializați în recondiționări. Acolo, lângă semafor, e atemporalitatea: în roșul becului și-n negrul pupilelor dilatate ce se privesc pe sub genele lungi și vegheate de culoarea irisului. 

Verde. Și viața continuă. 

Cuvintele sunt atât de frumoase când amuțesc.

Dealer

asta ca tot spuneam.

Sevraj

DEPENDÉNȚĂ, dependențe, s. f. 1. Situația de a fi dependent; stare de subordonare, de supunere. ♦ (Jur.) Subordonare economică, politică etc. a unei țări, a unui teritoriu față de o putere străină, prin limitarea libertății naționale, a dreptului suveran de a hotărî asupra dezvoltării sale. 2. (Mat.) Relația dintre diferitele valori ale unei variabile cărora le corespund valori ale altei variabile. 3. Tulburare psihică manifestată prin lipsă de inițiativă, prin atașament total față de unele persoane. 4.Stare patologică datorată obișnuinței de a consuma alcool, stupefiante, medicamente. – Din fr. dépendance.
Dintre toate sensurile oferite de dictionarul limbii romane pentru acest cuvant, mie trebuia sa mi se aplice al treilea! 

Pe langa faptul ca e evident ca sufar de o tulburare psihica (asta se vede foarte usor in momentul in care vorbesc cu obiectele si cer scuze manechinelor din magazine daca dau peste ele), se pare ca nici initiativa n-am. Mbine, n-am, asa-i. 

Ok. Sa o luam de la inceput.

Am una bucata problema. O fi sau nu tulburare psihica, nu stiu. Cert e ca exista. 

Ma ... obisnuiesc cu oamenii. Cu unii dintre ei, sa nu generalizam. Mi se pare deja normal sa-i am in preajma, sa fie acolo, sa spuna ceva cand eu nu stiu ce sa spun si ma cuprinde cea mai tampita senzatie de anxietate cand nu dau semne de viata. Incepe sa se instaleze paranoia, am impresia ca eu am facut ceva gresit, iar tacerea lor e din vina mea. Am nevoie de ei ca de aer si cred ca as injumatati bucuroasa portia de oxigen dintr-o zi, doar sa nu pierd contactul cu cineva care chiar inseamna ceva. De la o vreme conversatiile au devenit mai periculoase decat cocaina, iar vorbele frumoase mai cautate decat heroina. Sunt sigura ca o pastila de ecstasy n-ar putea produce senzatiile pe care le produc unele cuvinte. 

Asa ca astept, cuminte, doza.