As merge cu tine pana la sfarsitul lumii. Nu in timp, ci spatiu. Vreau sa imi gasesti finisterra. Vreau sa ma duci acolo si sa-mi spui "pana aici e pamant, dincolo e nimic". Si-as vrea sa sarim in gol. Fara sa stim daca ne asteapta o plasa de siguranta. Pentru ca asa am sarit eu, iar tu inca astepti.

Prioritati

Un mecanism, un declic, o liniste, o izbitura. S-a deschis. Usa se inchide apoi si geanta cade cu un zgomot infundat pe gresia neagra. Trage de fular ca si cum s-ar fi razgandit si ar refuza streangul. Arunca manusile langa geanta si cauta un loc liber pe lada cuierului in timp ce incearca sa se elibereze din imbratisarea paltonului. Negru. Palton, manusi, geanta. Gresie. Cuier. Si cerneala din stilou e neagra in ultima vreme.

Isi trage sufletul.

Ce expresie ciudata! Sa iti tragi sufletul. De parca ai incerca sa il repui pe picioare. Ale cui, oare? 

O secunda mai tarziu se indreapta spre camera din capatul holului. Acum cateva luni pe acolo cadeau dantele, acum strange cat mai aproape de piept puloverul tricotat. Se sufoca, dar vrea caldura. Alt mecanism, o apasare, o alta usa face acelasi dans. Deschis. Inchis. Si caldura o izbeste. 

Stii ca acum trebuia sa scriu altceva? Pagina aceea este, insa, cu mult mai amenintatoare decat fisa asta de spovedanie on-line.

Noiembrie

Cand masina merge prea repede (din cauza ta, nu o da la intors!), poti pune frana. Daca ti se pare ca mergi mult prea incet, poti accelera. Ce faci insa cand nu poti accelera si nici pune frana? Cand pedalele au disparut si ai ramas cu ideea de ambreiaj si conceptul de viteze? Schimbi macazul? Ah, nu... Asta era la tramvai. Poti oricand incerca chestia aia care merge mereu cu routerul pentru wi-fi, aia cu "scoate-l din priza si apoi aprinde-l iar". Da un reset sufletului. Ia, vezi, se sterg amintirile neplacute? 

In fine. Ce ti-e si cu "in fine"? Ma rog, hai sa ne rugam sa nu le mai lasam pe toate pe ultima suta de metri. Pe suta aia in care se inghesuie toti, numai Caragiale nu. Suta aia ca un ring de box sau de dans, in care se desfasoara un tango perfect desincronizat: tu, alergat de toate lucrurile pe care le-ai tot amanat. Te-au prins din urma. Ce sa-ti fac daca n-ai apasat pe acceleratie cand ai avut drum lin. 

Draga de tine. Esti iar in asentiment cu vremea? Ploua si la tine-n ganduri? E pustiu si la tine-n inima? Hai, nu exagera. Cum sa fie pustiu?! Ai niste artere, iar camarutele alea patru functioneaza perfect. Degeaba ii reprosezi ca s-a frant, cand ea inca bate. Si tu inca mergi. Ca nu iti place drumul, e alta problema. Poti oricand sa traversezi. 

Daca vreodata astepti coerenta, n-ai s-o gasesti aici.

Viseaza

Dorm si apari pana si acolo! In taramul de care eu nu ma mai pot ocupa la fel ca de viata constienta apari si te simti ca la tine acasa. Nu-ti ajunge ca ai pus stapanire pe fiecare gand treaz? Nu, de aseara esti si in gandurile negandite inca. Te simt si acolo. Esti la fel de cald cum erai inante sa nu mai... Mai esti sau doar existi in soapte gandite in miez de noapte?

Astept-ce?!

In viata, din cand in cand, suntem prosti. Rau de tot. Ne-mbarliga niste chestii abstracte si fatarnice, cu valoare de sperante, pe care gura lumii le numeste asteptari. Care ar fi problema si cu astea? Pai, e destul de evident. Luam contact, ne formam o impresie, presupunem si apoi, tadam!, avem, da, da, zici bine, asteptari; sursa de dezamagire continua. Ne inchipuim cate in luna si-n stele, ca toate-s roz si ca bomboanele alea cu multa ciocolata nu ingrasa, ca albastrul cerului e doar pentru noi si ca promisiunile se indeplinesc. Apoi, cerul ala albastru iti cade in cap. In crestetul capului, mai exact, si apasa cu o forta echivalenta dorintei tale de a disparea intr-un alt peisaj. Cade cand e liniste, ca sa-l auzi. Cade cand ai uitat cum doare, ca sa iti amintesti. Cade cand adormi, ca sa te trezesti. Si mai cade cand, deja fragile, mainile tale nu-l mai pot tine. Si te gandesti ca ai crezut, candva, cuvintele alea si ca, prosteste sau doar din prea multa naivitate, ai luat de buna promisiunea. Si inveti, pe moment, ca lucrusoarele astea nu-s sanatoase. Pacat ca ai invatat dupa examen si o sa uiti pana la urmatoarea sesiune.

Fill in

Nu pot sa spun foarte sigura ca imi este indiferenta situatia asta. Nici ca nu imi e. Nu stiu.

Nu cred ca am stiut vreodata. Nu cred ca am simtit vreodata. Cred ca simt ce mi se spune ca trebuie sa simt, ca se asteapta de la mine sa simt. Asa ca ma trezesc in mijlocul unor situatii pe care nu le-am creat, pe care nu mi le-am dorit, care ma bulverseaza si debusoleaza, doar pentru ca nu am stiut de la bun inceput in ce intru. Asa incepe ceva si, pe parcurs aud o sugestie, doua, noua, iar mintea mea, si asa mult prea preocupata, incepe sa creeze scenarii din ce in ce mai putin probabile, dar pe care, ha!, eu incep sa le cred. Dezamagitor, as spune, pentru ca numai eu le cred, iar tot eu sunt cea care isi ia palme de la destin cand lucrurile nu merg asa cum mi-am inchipuit eu. Evident ca nu ar merge! Nu ala era drumul pe care erau de la bun inceput! 

Trebuie sa incetez cu reveria asta fara vreun scop palpabil. 

Nu e ca si cum ce mi-am inchipuit eu chiar o sa se implineasca. Se implinesc doar lucrurile menite sa se intample, doar dorintele puse din vanitatea de a-i multumi pe ceilalti.

Of, domnisoara, n-ati inteles pana acum ca nu indeplinim dorinte la cerere daca beneficiarul sunteti dumneavoastra? Pentru restul, completati formularul...

My september

E toamna si bate vantul.

Pasii usori abia ating dalele de ciment pe care ajung ghetele ei si bocancii lui. Contrastul dintre frigul de afara si caldura din sufletele lor e izbitor. 

O soapta ar fi vrut sa evadeze, dar e oprita la timp. Nu suficient de repede insa ca el sa nu-si dea seama, asa ca intrebarea fireasca apare.

- Ce-i?

- Nimic. Ma gandeam. Nimic.

Banuia ce voia sa spuna. Stia, de fapt, fiecare gand ce trecea prin capsorul acela plin de vise.

O frunza cade. Opreste timpul. 

Mersul se opreste si el. El se uita in urma si-i intalneste privirea pierduta. Se intoarce, mentinand contactul vizual, dar prudent. Nu e indicat sa faci miscari bruste in preajma ei si o stie prea bine. Ii prinde incheietura dreapta in palma lui si cu bratul stang ii inconjoara talia. El e Linistea, el e Calmul. El e Septembrie si de fiecare data cand ajunge aduce ploaia si i-o presara peste gene. 

I-ai lipsit, Septembrie.

Acum, stai. Tine-o strans.

Agende

Si-ai putea asa usor sa ii furi mintile, sa o faci sa uite de ea, de lume si de responsabilitatile alea ce vor sa evadeze dintre paginile agendei. Stii cate agende are si cunosti continutul fiecareia dintre ele. In prima a copilarit, in a doua a crescut si, odata cu a treia, te-a cunoscut pe tine. Fiecare are cate un plan pe prima pagina si fiecare vrea sa arate cat de organizata e poseseoarea. Dar numai tu stii ca atunci cand ajunge acasa arunca esarfa visinie pe sau langa fotoliul de langa usa sufrageriei, ca se descalta din mers de tenisii din aceeasi gama cromatica si ii lasa in mijlocul holului, pe faianta neagra, ca geanta sfarseste pe dupa chitara si ca aerul trece pe langa ea cu grija, ca nu cumva sa deranjeze dantela bluzei ce urca de pe solduri, pe brate si piept, pe umeri si apoi cade si ea mereu langa cosul de rufe. Da. E genul de persoana care amesteca tablouri si care rupe conventiile. Nu prea mult totusi. Ce-o sa spuna lumea? 

Si cum spuneam. Ai putea sa ii furi inima si mintea, ai putea sa ii faci cadou un stol de sentimente si o luna de insomnii. Ai toate instrumentele. Dar bine faci ca nu o faci, pentru ca daca ai face-o, ea ti-ar spune ca n-ar trebui sa o faci. Ne-am inteles? Ti-o spun prieteneste. Mbine, mai mult pentru ea. Tie o sa iti treaca repede, ei nu asa de... Iti aduci aminte de agendele alea multe? In unele dintre ele, daca ai rabdare sa rasfoiesti fiecare pagina, vei gasi franturi din gandurile ei. Chestii pe care nu le spune, dar pe care le gandeste. Chestii care sunt prea infricosatoare pentru a primi forma unui fonem, apoi morfem, apoi structura sintactica si de secventa. Asa ca devin slove, devin secvente de text. Nu par la fel de amenintatoare ca suratele auditive. 

Asadar, stimabile Fat-Frumos, las-o in pace o perioada. Las-o sa gandeasca si, cand vei vedea ca si a treia agenda s-a umplut, uita-te in ochii ei si asteapta sa iti spuna daca ...

Tact...

Hai să ne jucăm de-a cuvintele frumoase. 

Hai să inventăm povești și să mințim că iubim. 

Hai să dormim și să lăsăm cuvintele să doarmă și ele. 

Cum? 

Simplu. 

Priviri ce se întâlnesc și pupile ce se dilată, apoi aer ce se simte din ce în ce mai greu. Gânduri ce devin din ce în ce mai încețoșate și întrebări ce rămân fără răspuns într-un decor ce își pierde strălucirea și viața cu fiecare secundă și fiecare fir de nisip ce se scurge din clepsidra lipită de masa de granit. Sunetul pașilor pe asfaltul din piața centrală e amuțit de zarva orașului și de urletul din spatele zâmbetelor. Suflete tomnatice, acoperite de ploi, cu părul despletit și răvășit de teama vântului grăbit spre est. Roșu. Un semafor ce vrea și el să adoarmă, dar nu e lăsat de viața orașului pe care o întrețin sutele de medici specializați în recondiționări. Acolo, lângă semafor, e atemporalitatea: în roșul becului și-n negrul pupilelor dilatate ce se privesc pe sub genele lungi și vegheate de culoarea irisului. 

Verde. Și viața continuă. 

Cuvintele sunt atât de frumoase când amuțesc.

Dealer

asta ca tot spuneam.

Sevraj

DEPENDÉNȚĂ, dependențe, s. f. 1. Situația de a fi dependent; stare de subordonare, de supunere. ♦ (Jur.) Subordonare economică, politică etc. a unei țări, a unui teritoriu față de o putere străină, prin limitarea libertății naționale, a dreptului suveran de a hotărî asupra dezvoltării sale. 2. (Mat.) Relația dintre diferitele valori ale unei variabile cărora le corespund valori ale altei variabile. 3. Tulburare psihică manifestată prin lipsă de inițiativă, prin atașament total față de unele persoane. 4.Stare patologică datorată obișnuinței de a consuma alcool, stupefiante, medicamente. – Din fr. dépendance.
Dintre toate sensurile oferite de dictionarul limbii romane pentru acest cuvant, mie trebuia sa mi se aplice al treilea! 

Pe langa faptul ca e evident ca sufar de o tulburare psihica (asta se vede foarte usor in momentul in care vorbesc cu obiectele si cer scuze manechinelor din magazine daca dau peste ele), se pare ca nici initiativa n-am. Mbine, n-am, asa-i. 

Ok. Sa o luam de la inceput.

Am una bucata problema. O fi sau nu tulburare psihica, nu stiu. Cert e ca exista. 

Ma ... obisnuiesc cu oamenii. Cu unii dintre ei, sa nu generalizam. Mi se pare deja normal sa-i am in preajma, sa fie acolo, sa spuna ceva cand eu nu stiu ce sa spun si ma cuprinde cea mai tampita senzatie de anxietate cand nu dau semne de viata. Incepe sa se instaleze paranoia, am impresia ca eu am facut ceva gresit, iar tacerea lor e din vina mea. Am nevoie de ei ca de aer si cred ca as injumatati bucuroasa portia de oxigen dintr-o zi, doar sa nu pierd contactul cu cineva care chiar inseamna ceva. De la o vreme conversatiile au devenit mai periculoase decat cocaina, iar vorbele frumoase mai cautate decat heroina. Sunt sigura ca o pastila de ecstasy n-ar putea produce senzatiile pe care le produc unele cuvinte. 

Asa ca astept, cuminte, doza.

corporatristă

Imprecatie. Un monolog

-La dracu! Da! La el sa te duci si sa ma lasi pe mine in pace. Nu cunosti drumul? Las` ca te descurci tu. O iei usor pe langa cadavrul dragostei pe care mi-o jurai in noptile cu Luceferi si apoi, cand vei vedea in zare cum se stinge focul din sufletul meu, atunci vei sti ca trebuie sa o cotesti pe aleea cu iluzii zdrobite. Apoi, de acolo sa stii ca e mai usor daca tai drumul prin gradina din care furai trandafirii pe care mi-i aduceai mereu. Sa nu te feresti. N-au cum sa iti faca mai mult rau decat mi-au facut mie. Sa calci pe orice petala ar fi cazut. E moarta. Ea si orice am trait noi. Cand iesi din gradina, sa ai grija cand traversezi intersectia. Sa nu te uiti in dreapta. De acolo nu mai vine nimic. Acolo o sa stau eu. Sa fiu sigura ca ajungi fix la dracu`. Sa mergi tot inainte si atunci cand vei vedea portile alea frumoase sa nu uiti ca inainte de a-i spune ca nu-i vrei decat binele, trebuie sa iti schimbi privirea. Sa para ca vezi si ultima sclipire a duhului pe care l-a avut candva. Ti-ai notat? Stai fara grija. Ajungi tu.

Ia

Folcloru-i oxigen pentru un popor astmatic.

Palatul Sutu

Mereu m-au atras orasele. Mult mai mult decat orice peisaj din natura. Natura urbana. Asta ma fascineaza pe mine. Cum pe unii ii vrajeste frumusetea unui copac care a rezistat singur, pe creasta cheala a unui munte, asa ma hipnotizeaza pe mine o cladire care infrunta timpul si isi pastreaza liniile gandite de arhitect. 

Acum cateva zile am intors privirea spre cladirea care mi-a fost "vecina" timp de trei ani. Palatul Sutu, aflat vis-a-vis de Universitate, gazduieste Muzeul orasului Bucuresti si, de afara, te-ai astepta ca la una dintre ferestre sa apara sotia postelnicului care a comandat construirea frumoasei case.

Pana acum am analizat-o de pe trotuarul din fata ei, insa zilele acestea planuiesc sa ii fac o vizita oglinzii imense ce se afla inauntru. Nu ne-am mai vazut de cativa ani si parca mi-e dor...

Litere, viata de dupa?

Dupa trei ani de cursuri, multe bibliografii, multe cafele si multe pagini scrise (cred ca am depasit limita folosirii lui "mult", dar incerc sa subliniez ceva!) s-a terminat. Cum ce? Ea. Facultatea. Sunt, oficial, absolventa. Suna nefiresc, asa-i? Si cum studentul - sau absolventul. dupa caz - de la Litere nu poate respira corect fara o carte in imediata-i proximitate, am aruncat o privire pe elefant.ro, am scotocit bine-bine si am gasit cate ceva care mi-a facut cu ochiul. Ce anume? Avem mai jos minunea:

Incepem cu Gabriel Garcia Marquez si a sa Dragoste in vremea holerei. O vanam de ceva timp si cum elefantul a hotarat sa ofere un voucher, am decis ca acum e timpul, cadou de absolvire. Marquez imi place, mai ales in proza scurta. Sunt sigura ca nu ma va dezamagi nici in romanul acesta care se prefigureaza a fi tare interesant. (Nu m-a dezamagit in Un veac de singuratate, sunt sigura ca isi va mentine standardele).

A doua achizitie este Pata violeta a lui Dan Miron. Recunosc, randurile din descrierea cartii si citirea rapida a primei pagini m-au convins sa o cumpar intr-o clipita. Bloguri si literatura? Uhm, that's me! Numai sa termin Inferno si ea e urmatoarea pe lista. 

Cea de-a treia achizitie care ma astepta cuminte in libraria celor de la Litera (acolo isi aduce elefantul comenzile daca esti ca mine si preferi sa ajungi, totusi, intr-o librarie pentru a pleca cu niste carti in geanta) este Parfumul, scrisa de Patrick Suskind. Ceva crima, mister si o coperta frumoasa.

Ultima cartulie este un soi de antologie, Classic Victorian & Edwardian Ghost Stories. Trebuie sa explic. Eu am niscaiva pasiuni. Se pare ca acest volumas le combina: lectura, epoca victoriana si misterul. O gasiti la Antic Exlibris si nu-i scumpa deloc. 

Cu ele si cu restul cartilor, inca necitite (licenta si-a spus cuvantul) o sa am o vara destul de ocupata din punct de vedere literar. Promit recenzii cat de curand. Prima va fi pentru cartea ce imi umple timpul si mainile acum, Inferno.

Pana la urmatoarea citire, numai zile senine. 

R.

Amintiri despre aduceri aminte

Doru Pop, O telenovelă socialistă, Cartea Românească, Bucureşti, 2013, 238 p.

Amintirile sunt cicatrici pe care ni le lasă timpul.

            Te-ai născut în plină democraţie? Mai gândeşte-te puţin. E aproape imposibil ca ţie să nu ţi se fi adus la cunoştinţă, cândva, aşa, în treacăt, în preajma Crăciunului, de un părinte grijuliu, că „pe vremea lui” portocalele nu se găseau uşor. Cu siguranţă ţi-ai format deja o imagine asemănătoare unui mit despre perioada în care cei „mari” au copilărit, s-au dezvoltat, o imagine ce deseori se compune din închipuirea unor cozi interminabile, proteste ascunse şi defilări pentru asigurarea progresului şi înfloririi patriei, toate acestea narate de o voce uşor graseiată. Însă, cât de multe ştim noi de fapt? Cunoaştem frânturi de viaţă, ni s-au mărturisit frânturi de gânduri. De-am putea afla povestea cuiva care a copilărit atunci, de-am putea să-i citim jurnalul, să-i memorăm trăirile, să-i cunoaştem viaţa...

            Romanul lui Doru Pop, scris la persoana întâi, este gândit ca o scrisoare a unui tată către fiul său, un soi de cronică sub forma unei epistole ce are unicul scop de a lăsa drept moştenire o dovadă palpabilă a existenţei lui, amintirea lui dincolo de gând. Scrierea este departe însă de a fi una simplă. În aceasta, Pop combină procedee la fel cum amestecă sentimente. Structura este una clară: zece capitole, care consemnează tot ce s-a petrecut în viaţa protagonistului, datate din martie 1975 până în decembrie 1975, precedate de ceea ce dă caracterul epistolar al scrierii, un text intitulat Către copilul meu. Acest prim text începe cu o formulă de adresare care îl încadrează fără mari ezitări în stilul epistolar („Dragă”) şi reprezintă exprimarea ultimei dorinţe a tatălui către fiul său. Copilului îi revenea sarcina de a publica manuscrisul primit moştenire, „aceste Amintiri din copilărie”, un soi de confesiune şi de cadou din partea tatălui ce-şi prevedea sfârşitul vieţii. Astfel, „pentru a recupera ce nu se mai poate recupera”, pentru a suplini o relaţie paternă ce lui i-a lipsit, ca o ultimă încercare de întărire a relaţiilor tată-fiu, „Doru de acum” scrie despre „Doru de atunci” şi îi încredinţează totul copilului său.

             Însemnările din jurnalul literar al lui Doru încep cu martie 1975, el motivând alegerea acestei date prin raportarea la tatăl său. Moartea tatălui a avut o influenţă extraordinar de puternică asupra tânărului, iar faptul că mama sa a ales să se recăsătorească, înlocuind astfel figura autorităţii recunoscute de copil cu o alta, considerată nelegitimă, a lăsat o amprentă evidentă asupra modului în care acesta s-a dezvoltat. Copilărind în Romania comunismului şi cunoscând libertatea din lumea oferită de bunici, Doru suferă un şoc când se vede nevoit să devină un „blocatar”. Încetul cu încetul, acesta se obişnuieşte cu viaţa din oraş, cu lipsa de intimitate din blocul în care puteai afla oricând ce se întâmplă în apartamentul vecin, se familiarizează cu mediul şi îşi depăşeşte frica faţă de tramvai. Creştem şi noi, în calitate de cititori, odată cu Doru, pe măsură ce avansăm în corpul textului. Aparenţa de jurnal a scrierii rezultată dintr-o profundă introspecţie, face actul lecturii antrenant şi prinde lectorul în vraja întoarcerii în trecut, în copilărie şi adolescenţă. Îi ştim secretele lui Doru, ştim pe cine iubeşte, ştim cine îi sunt prietenii, ştim pe cine admiră şi, mai presus de toate, cunoaştem gândurile rezultate dintr-o ură alimentată de furia cauzată de pierdea tatălui la o vârstă fragedă. Reluând, pe parcursul romanului se remarcă conflictul puternic ce-l macină pe protagonist: moartea fără motiv a tatălui, ucis din greşeală şi uzurparea, cum o concepe el, de apoi, prin apariţia unui bărbat care nu se suprapunea, pentru Doru, cu imaginea arhetipală fixată de tatăl său, ce revine obsesiv în mintea lui, deşi amintirea era deja aproape ştearsă. 

             Manuscrisul lăsat drept moşterine inventariază şi iubirile lui Doru, momentele în care el se descoperă şi începe să perceapă lumea altfel, precum şi momentele ce par a caracteriza episoadele adolescentine, nebuniile, năzbâtiile. Doru îşi fixează drept model imaginea lui John Lennon, iar referinţele culturale nu se opresc în sfera muzicală, chiar dacă acesta îşi exprimă înclinaţia către acest domeniu. Astfel, pe parcursul scrierii sunt actualizate trimiteri culturale diverse, de la programele româneşti disponibile la televizor, prima pasiune a tânărului Doru fiind pentru o actriţă, până la cele străine, occidentale, precum Dallas. Tranziţia se face însă, inevitabil, de la adolescent la adult, când fără a-l consulta, moartea mai răpeşte membri ai familiei lui, iar maturizarea nu mai are răbdare. Facultatea, armata, înfruntarea cu lumea reală îl transformă pe Doru, îl schimbă, lăsându-l astfel în urmă pe copilul fără griji, năstruşnic, adolescentul în căutarea identităţii şi pe tânărul în pragul maturizării.

            Cu toate acestea, lumea lui Doru este ţinută laolată de două figuri importante. Prima este cea a mamei, persoana care a avut un rol decisiv în formarea comportamentului acestuia. Cea de-a doua persoană, mult mai colorată şi cea care este cel mai uşor de reţinut din întreaga poveste este cea a finului Rebeleş. Ca o figură uşor paternă, fiind cel ce veghea, într-un fel, asupra lui Doru, finul Rebeleş este receptat ca o enciclopedie, sursă de „înţelepciune” populară, fiind singurul care îi dă sfaturi, de multe ori prea directe, lui Doru şi, de asemenea, cel care apropie două registre, contaminând lumea basmului, coborând personajele de poveste în realul cotidianului. În acest fel, prin umorul ce-l caracterizează şi tuşele aproape groteşti cu care este conturat personajul, finul Rebeleş devine, prin „interludiile sale”, o influenţă evidentă asupra protagonistului.

            Prin romanul său, Doru Pop reuşeşte să redea România comunistă prin ochii copilului care s-a născut şi a trăit în ea, dar nu la nivelul ideologiei, ci la nivelul trăirilor. Autenticitatea limbajului duce la autenticitatea sentimentelor, amintirilor, iar întreaga scriere ajunge să fie receptată ca un document ce consemnează nu numai o etapă dintr-o epocă istorică, ci viaţa unui om. O carte cu un limbaj ce poate şoca un cititor timid, dar scrisă cu umorul finului Rebeleş este ceea ce a rezultat din penelul lui Pop. O telenovelă socialistă este o carte ce va potoli setea de cunoaştere a curioşilor ce doresc să afle cum trăia cineva „pe vremea aceea”, o carte despre legăturile de familie mai mult decât despre relaţiile sociale, o carte ce se clădeşte pe amintire şi pe rememorare.

Dicteu

Daca as putea sa-ti spun doar cateva cuvinte inainte sa pleci, ti-as spune sa ai grija. Te-as ruga din tot sufletul sa nu ii lasi sa-ti fure inocenta, sa nu-i mai lasi sa ia din tine amintiri si ganduri bune. Nu le mai imparti ca urare de ramas bun intr-o scrisoare scortoasa, pe care o trimiti cu strangere de inima cui nu o merita. Ti-as spune ca gandurile trebuie sa ramana ale tale. Tiempo de silencio. Lumina care raneste retina, cuvinte care zgarie pupilele, sunete care rup din timpan, pisici care miorlaie si apoi. A cazut. L-am pierdut. Suna soneria si las un rand nescris. M-as intoarce sa-l scriu, dar nu mai stiu de unde plecasem. Ah, tu plecai. Da. La revedere si ai grija. Nu ii indeparta pe cei care iti vor binele, ci pe cei care isi vor binele prin tine.

Declaratia muta

 Ai vrea să-i spui că tu 

 fără el 

 nu mai ești tu. 

  

 Ai vrea să-i spui că tu 

 nu mai știi 

 altă nuanță de roșu 

 decât cea a sângelui ce curge prin venele 

 lui. 

  

 Ai vrea să-i spui că ție 

 nu-ți mai trebuie 

 alt aer  

 decât cel pe care îl respiră 

 el. 

  

 Ai vrea să-i spui că ție 

 nu-ți mai place 

 altă muzică 

 decât timbrul vocii 

 lui. 

  

 Ai vrea să-i spui că nu. 

 Ai vrea să-i spui că da. 

 N-ai recunoaște, 

 totuși, 

 ai ceda. 

  

 Un du-te-vino 

 ca un carusel 

 ce-ncepe și sfârșește pururea cu 

 el. 

  

 Plăcere care doare 

 Durere care place 

 Iubire care moare 

 Sunet care tace. 

Nenea....

.. Iancu spunea lucruri frumoase. Dupa modelul lui si dupa altul, popular, spunem si noi astazi:

multa lume, putini oameni

2,0

Ca tot am pomenit schimbarile, cine ar fi crezut ca pensulele vor fi un punct central pentru mine? Cu unele pictez pe panze, iar cu altele abia incep sa ma familiarizez.

Da. Ne schimbam.

Voci

Ne schimbam. Ca frunzele toamna, ne schimbam culoarea sufletului si ne redecoram modul de a gandi. De ce? De ce atat de multe intrebari care incep cu "de ce"? De ce nu putem functiona fara "pentru ca"? Propun sa expunem adevaruri universale si sa ignoram orice dubiu ar putea sa se strecoare. Stiu, ar trebui sa scriu licenta in momentul asta. Dar nu-mi sta gandul la asta. Frustrant. N-am deadline, cum e practic sa ai. Am incercat sa mi-l impun, dar asta nu s-a schimbat la mine. Sau, mai bine zis, eu m-am schimbat si am renuntat la mania de a face totul din timp.

Avem o ipoteza. Oare? Da. Ne schimbam si eu m-am schimbat pentru ca din omul care facea tot ce trebuie, cand trebuie, am devenit cineva aproape iresponsabil. Aici s-ar auzi corul format din rasetele celor care au asistat la crizele mele de paranoia. Dar asa e! Nu obisnuiam sa las totul pe "ultima suta" si nici nu imi parea ceva in regula sa nu am toate lucrurile aranjate si bine analizate. Acum... acum iau decizii pe fuga, fac lucrurile pe jumatate si constant ma plang ca nu am timp.

-Nu te-ai saturat, draga mea, sa-ti plangi de mila mereu? 

Nu ti s-a luat de atatea scuze si de atata victimizare?

 Nu ti se pare ca e cazul sa faci orice pentru a iesi din starea asta? 

N-ar trebui sa te trezesti? 

Nu exista ceea ce tu cauti cu atata disperare. 

Ti-am stricat reveria? Oh, cálmate cariño. 

Hai! Apuca-te de treaba si nu mai visa.

Transforma in realitate fotografiile alea de pe pinboard, ce au rol de ideal.

V-am zis ca-s dubioasa. Gandesc cu voce tare si scriu primul lucru care-mi vine in minte. Asa... unde ramasesem? Ah, da. Schimbatul oamenilor si cum eu nu sunt in stare sa fac ce trebuie. Tipic. Frustrant, dar tipic. 

Vrei ceva? Ia-l. Fa orice e nevoie, dar ia-l. 

Pentru somn e timp destul.   

Huh? 2011. De atunci e blogul asta... Si, intermitent, a trait. Hai, la multi ani, oricand ar fi inceput povestea ta!

Onix

L-am gasit. Sau m-a gasit.

Te rog

 Mă ierți că îmi aduc aminte de tine doar în momentele în care simt că nu mai au loc vorbele neconturate și nerostite în lăcașul ăsta cu dâmburi? Mă ierți că nu îți acord atenție și că te reduc la tăcere ori de câte ori vrei să auzi ceva de la mine? Mă ierți că nu sunt constantă? Mă ierți când am episoade de disperare? Când strigătul surd se concretizează în lacrimi ce se mulțumesc să cadă în tăcere de pe obrazul fierbinte? Mă ierți când vin ca o vijelie și distrug orice urmă de liniște? Mă mai ierți?... 

 De ce-mi cer scuze? Nu, nu! De ce-mi cer iertare când tu ar trebui să o faci? De ce mă doare pe mine și tot eu trebuie să mă rușinez de durerea mea? De ce nu pot să îți spun ce am pe suflet, cum spun bătrânii? De ce pot să explic ce am, ce-mi ocupă mintea doar în fața altora, însă nu și în fața ta? Poate pentru că știu că nu ai să înțelegi. N-ai să înțelegi că nu ți se cuvin gândurile mele, că nu ai dreptul la averea minții mele, că ești, de fapt, un impostor, nu cel ce de drept ar fi ocupat locul ăla în sufletul și în viața mea. N-ai să înțelegi. 

 Și s-ar spune că problemele se rezolvă prin comunicare. Poate, dar nu și în cazul în care tonul vocii tale nu surclaseaza adierea vântului. Sunt ca o foaie de hârtie, albă, plată, așezată pe tejgheaua unui hotel și pe a cărei suprafață vizitatorii își vor așterne sugestiile și reclamațiile. Numai că nimeni nu știe că, în secret, femeia de serviciu ia foaia, o mototolește energic și o arunca în găleata cu gunoi. E secretul ei și, în fiecare zi, criminala în serie ucide foile de hârtie. 

 Nu crezi că e de datoria ta să intuiești ce vreau? Nu? Asta e părerea ta? E justă. Pentru tine, ființă egoistă, exiști doar tu. Tu și nevoile tale. Tu și problemele tale. Când tu suferi, pământul trebuie să se despice, să sufere și el cu tine. Când suferă altul, defilezi prin fața lui cu fericirea ta, de parcă ar fi o mireasă în cea mai albă rochie, și nici măcar nu întrebi de ce. De parcă nici n-ar exista. Iar orice pătimești tu este demn de premiul Nobel, restul sunt doar mofturile muritorilor de rând. Tu ai dreptul, ceilalți nu.

 Așa că, te rog, să nu mă ierți.

"Ai o gaură în inimă!"

... 

Nu

Intru o datã sau de douã ori pe an în câte-o crizã devastatoare de paranoia (nimeni nu mã iubeste, toti sunt împotriva mea, toti asteaptã sã fac un pas gresit ca sã mã sfâsie), de depresie adâncã sau de nemultumire totalã. Dar, si în groapa cea mai adâncã, îmi pãstrez încrederea în propria mea minte si stiu cã nu trebuie, în acele momente, sã fac altceva decât sã astept sã-mi treacã.

Dragă cititorule, mă lași să-ți spun și eu o poveste? Îți promit că nu va fi nici literatură, căci nu pot să aspir la atât, nici nu-ți cer să îți aduci aminte de ea după ce o vei fi terminat de citit. Nu? Bine... Dar mă lași, totuși, să spun ceva? 

Mă bucur că nu vrei să-ți povestesc, căci nici eu nu vreau să spun cuiva. Vreau doar să adorm, iar când mă voi trezi, să nu mai fiu concretă. Vreau să trec prin ei la fel cum au trecut ei prin mine. N-am pretenția să-i rănesc, nu la fel cum au făcut-o ei. La ce bun? Pentru ce? De ce să plângă ei când știu că nu lacrimi curg din ochii lor, ci venin de culoarea cristalului? Vreau să aștept zâmbind metroul și să mă învăluiască lumina orbitoare a farurilor ce se apropie pe acordurile inevitabilului. Iar atunci când o să se întâmple, căci îmi voi face curaj într-o zi, atunci voi privi din afară totul și ei își vor da seama că tot ce-i făcut din sticlă se sparge. 

Nu vreau să îmi spui că o să ne descurcăm. Nu vreau să îmi spui că trebuie să aleg ceva. Nu vreau să te aud cum încerci să te justifici, nu ai scuză! Nu pot să mint și să spun că te-am iertat, căci iertarea implică uitare, iar eu nu pot să uit nici măcar un sunet din tot ce-ai spus și din filmul ăla, ce-ar putea luă cu ușurință Oscarul pentru cel mai bun horror, nu mi se șterge din minte nici măcar o secvență. Sunt din ce în ce mai animate și îmi apar mereu în fața ochilor. Tu, ea, vorbe, eu implorând și tu... Da, așa e, cum ai spus tu. Ți-aș fi dat două palme. Apoi aș fi plecat, dacă aș fi avut unde. Nu m-aș mai fi uitat înapoi. 

Să nu-mi mai spui vreodată că mă iubești.

Poate

gata. stai lângă mine. a avut rost? 

ne-am trezit trăind. 

a fost groaznic: am trait. 

a fost groaznic, groaznic.

Vreau să mă trezesc într-o dimineață și la geamul meu să bată amintirile, spunându-mi că nu se mai întorc, că pleacă și mă reneagă, că nu-mi mai aparțin, se duc să-și caute alt stăpân, altă locuință, altă minte. Apoi vreau să cobor din pat și să cobor din mine, să mă plimb prin casă și să caut sub gresie firele de praf de acum trei ani jumătate, de când le-am promis că nu o să mai plâng și ele mi-au promis că o să mă aștepte să îmi încalc promisiunea. O să rup plăcile alea negre pe care tata le-a lipit pe când eu desenam o casă și un soare în colțul foii. O să le rup și o să-mi sângereze mâinile în timp ce îmi plâng disperarea că nu m-am ținut de cuvânt. Acum plâng și voi, firelor de praf, radeți. Știți că ați avut dreptate. Și o să curgă lacrimile pentru cine? Nu știu cine e "mine", nu o cunosc. Am văzut-o cândva, trecea pe lângă și-mi zâmbea. Îmi spunea din priviri că nici ea nu se mai întoarce. Așa am rămas eu fără suflet, în genunchi în holul cu gresie neagră, căutând firele de praf să mă spovedesc...