150 de ani de Litere

"Anul acesta se implinesc 150 de ani de la infiintarea Facultatii de Litere" transmite afisul frumos colorat ce a impanzit facultatea. De 150 de ani, studenti pasionati sau nu, interesati sau nu, incantati sau nu de domeniul filologiei trec pragul acestei facultati, traverseaza holul de marmura, trec pe langa statuia lui Eminescu si urca scarile dispuse in forma de spirala in fiecare dimineata. Zgribuliti, cu o cafea in mana si cu lectura proaspata in minte, isi gasesc drumul catre salile cu prea putine scaune unde spera sa gaseasca - si chiar gasesc, as putea adauga - lamuririle pe care le cauta. De 150 de ani in amfiteatrele cu banci incomode rasuna vocile profesorilor care cauta sa capteze atentia unui student si sa-l atraga spre domeniul lui. Am spus "student"? Rog, nu aruncati cu pietre! Studente, caci studentul e scump la vedere la Litere. 

Facultatea de Litere e frumoasa. E solicitanta, dar frumoasa. Ca studenta in anul al III-lea, cu un examen ( ce se traduce prin mai multe examene mai mici, mai mari, mai grele, dar nu si mai usoare) de licenta ce se vede stralucind in capatul culoarului ( o fi luminita?), pot spune ca e o facultate care merita timpul acordat, daca esti pasionat de domeniu. Acum cateva zile, unul dintre profesorii la al carui seminar am avut placerea sa particip, a cerut pareri din randul studentilor despre Alma Mater. Cu regret spun ca nu am dorit sa spun ce anume m-a indemnat sa vin la aceasta facultate. Cel putin nu atunci. Dar m-am gandit ca as putea sa explic aici. 

Decizia de a ma inscrie la Facultatea de Litere am luat-o in clasa a XII-a. Pana atunci trecusem prin toate fazele specifice elevului la filologie. Voiam sa incerc la Comunicare si Relatii Publice sau la Jurnalism, parca si Dreptul suna bine, dar trebuie sa luam in considerare si constructia noastra psihologica si emotionala, nu? Nu ma vedeam pledand in fata instantei, asa ca am abandonat ideea. Au ramas celelalte doua, insa aveam un examen destul de greu in fata (sau cel putin, asa ne speriau profesorii din liceu). Documentandu-ma si sfatuindu-ma cu parintii am gasit calea de mijloc; ceea ce imi acorda sansa de a avea un orizont laboral ulterior mult mai larg: Literele. Am venit la facultate gandindu-ma ca o sa fac apoi ceea ce imi place: o sa scriu, o sa lucrez in lumea cartilor, insa nu ceea ce vreau acum sa fac. Am descoperit la cursuri un alt fel de a privi lucrurile, am inteles ca nu ni se da cheia Cunoasterii, insa ni se ofera indrumare. Ni se da o harta, denumita in termeni laici bibliografie, si ni se da posibilitatea de a alege: vrei sa cunosti sau nu. Anii trec repede, pentru ca timpul nu are rabdare. Galopeaza ca nebunul si in nebunia lui te atrage ca intr-un vartej ce urmareste diacronic formarea ta ca om. La Facultatea de Litere gasesti inspiratie nu numai literara. Ai sansa sa participi la cursurile unor oameni deosebiti si cu adevarat de admirat, ai sansa sa cunosti oameni deosebiti printre colegii tai si mai ai sansa sa cunosti si alte puncte de vedere, alte interpretari ale problemelor ce iti pareau foarte usor de rezolvat. Mediul academic este mentinut la un nivel inalt, dar care poate fi atins prin seriozitate si pasiune pentru domeniu, insa atmosfera este in general relaxata, pentru ca este inteleasa nevoia de intelegere. 

Da, are si parti unde nu exceleaza. Organizarea lacunara, dotarea insuficienta a bibliotecii, paginile smulse din carti rare de studenti ce nu inteleg conceptul de colegialitate si cozile de la inceput de an pot cauza batai de cap si caderea parului, la fel cum frigul din facultate poate sa dauneze vitezei cu care iei notite, insa daca ai norocul de a gasi acolo ceea ce ai nevoie, merita.

Eu am gasit raspunsul la intrebarea "Ce vrei sa fii cand te faci mare?" chiar la cursuri, mai exact la cursul unui profesor extraordinar, care a inlaturat tot ambalajul baroc si intreaga aura impenetrabila de pe corpul literaturii si a lasat-o expusa, in simplitatea ei, dand ocazia fiecaruia de a intelege exact ceea ce doreste, incurajand gandirea in afara cutiei si in afara conventiilor. 

Nu am ce sa spun, cu exceptia unui simplu "La multi ani!" unei institutii cu oameni extraordinari ce formeaza alti oameni, extraordinari si ei. 

Numele mari se formeaza cu Litere.

Nu azi, nu maine, nu saptamana viitoare, nu de luni, nici macar ieri nu mai repara... Acum mult timpa fost momentul propice.

Autumn love

Povestile de dragoste incep toamna. De ce atunci? Pentru ca atunci pierdem lucruri si ne dam seama cat de mult ne lipsesc ele de fapt. Toamna e aerul ala rece, al dracului de rece incat nici esarfa aia a ta, aia mare si care merge cu orice, nu-ti mai tine de cald. E atat de rece si uscat incat nici haina neagra si atent croita nu poate sa te imbratiseze suficient de tare incat sa simiti caldura lui August . Asa ca ai nevoie de un ajutor. De cineva care sa te tina atat de strans in brate incat sa iti transmita prin imbratisare un pic de caldura. Si il gasesti. Mergeti pe trotuarul pictat in culorile frunzelor moarte si va incalziti reciproc sufletele, la fel cum cu doar cateva momente inainte incalzeati apa pentru cafea. Ah, asa e! N-ati baut cafeaua. Pusesei ibricul pe foc, dar te-a prins de mijloc si te-a tras in bratele lui si ati stat o clipa asa. Spatele tau lipit de pieptul lui, mainile lui in jurul taliei tale, barba lui intepand usor pielea neteda a gatului tau. Sopteste un te iubesc ca si cum ar fi secretul cel mai de pret al omenirii si lumea se opreste atunci. Stransoarea din jurul taliei se slabeste si tu te intorci pentru a-i intalni privirea. Ochii aia negri, incredibil de negri, atat de negri incat carbunele ar fi gelos, iar abanosul s-ar rusina si s-ar ascunde daca i-ar intalni. Ochii aia te tampesc, te fac sa uiti de tine, de ratiune, de lumea de afara si de afurisitul ala de ibric plin cu apa care da in clocot. Si o spune iarasi. 

- Te iubesc. 

Vocea aia e drog. ai pune-o intr-o perfuzie si ai sta cu ea zi si noapte. L-ai asculta ore, zile in sir vorbind despre epoci apuse si deloc uitate. Dar cand nu o auzi, atunci apare sunetul disperarii. Tacerea alba pune stapanire peste timpanele tale si atunci incepi sa cauti un mijloc de a o aduce inapoi. Asa ca spui si tu ceva. 

- Stii deja.

- Stiu, si n-am nevoie sa o aud, dar eu vreau sa ti-o spun tie.

Pune o palma pe obrazul tau, in timp ce cealalta se joaca in parul tau si, intocmai cum nu te asteptai, buzele lui le intalnesc pe ale tale. Mana nu mai este acum ocupata cu suvita de par, ci coboara pe spatele tau, pana la granita stabilita de cureaua care iti marcheaza talia si apoi te trage spre el, iar tu imiti miscarea mainilor lui. Vraja continua pentru cateva secunde in plus, apoi se rupe cand isi aduce aminte de ibric, si de apa, si de cafea... Opresti aragazul si lasi acolo dovada tentativei de a fabrica energie. Iei esarfa si geanta si te uiti cum el te priveste mandru. Il iei de mana si iesiti din apartamentul mic si cald, pregatiti amandoi sa infruntati toamna.A

Young, ingenue doctor falling in love with gruff, older mentor. Her sweet gentle nature bringing him to a closer, fuller understanding of his wounded heart.

Change a few things here and there and we have reality... oh, well.

And say something...

...stupid, like "I love you"

          Si ce crezi? Mi-e dor de tine, copil nebun! Da! De tine, de rasul tau, de zambetul tau, de tonul vocii tale (pentru ca stii cat de mult imi place vocea ta), de cum iti sclipesc ochii atunci cand imi povestesti ceva, de cat de tare ma strangi in brate atunci cand trebuie sa ne spunem "la revedere", de cum ma certi pentru ca, uneori,  imi inghit cuvintele. N-am sa las pe nimeni sa-mi strice visul atunci cand tu apari, precum domnisoara Christina aparea in odaia lui Egor. Da, te compar cu un strigoi, dar un strigoi indragostit. Si daca au fost fete care s-au indragostit de luceferi, eu.. de ce nu de tine? Poate ca nu lasi in urma ta miros de violete, dar lasi in urma ta miros de amintiri, de sunete, de mangaieri, de tine. Tricoul tau a ramas la mine si, desi nu stiai, poate, il port in fiecare noapte. El ma imbratiseaza in locul tau, el e garantia mea ca o sa te intorci. Si pachetul de tigari pe care l-ai uitat in dimineata aia de octombrie e tot la mine... Nu l-am aruncat, n-am putut. Atunci ai plecat si ai jurat ca nu o sa te mai intorci. Dar te intorci mereu... Apari de fiecare data cand soarele apune si eu aprind aceeasi tigara, seara de seara. Minti! Vezi cum minti? Mai bine plecai de-a binelea si toti eram acum nefericiti. Macar nu ma amageai asa. Poate ca intr-o zi o sa apar si eu in visul tau, in odaia ta si o sa las in urma mea mirosul zilei de maine si al sperantei. 

         Sa nu uiti ca in seara asta nu ne mai jucam, in seara asta suntem "oameni mari" si in seara asta vorbim despre visul sufletului nostru. E randul tau sa faci cafeaua...

Asta se intampla cand ma plictisesc...

Suflet inchis pentru inventar.

Gata?

Ca o fiinta gingasa (a se citi "gingase") ce sunt, nu pronunt imprecatii. Nu de alta, dar avem si noi o imagine de pastrat, nu? Asa ca, daca tot am spatiul asta pentru a-mi exprima "gandurile, sentimentele" si alte alea despre care isi dau cu parerea absolventii de liceu la examenul maturitatii, o sa scriu ce mor sa strig in gura mare de cateva zile.


:La dracu` ! .

(gata, dar tot nu mi-a trecut. cel putin, nu pana....)

Nu-nteleg!

Deci, pur și simplu, nu înțeleg! Să-mi explice și mie cineva următorul fenomen: de ce te lamentezi că nu e bine, că trebuie făcut ceva, că ba una, că ba alta, și în momentul în care un suflet inocent și cu inițiativă propune ceva, toți se dau la fund și, brusc, fiecare e mulțumit cu locu-i din "sfera rece" în care "norocul ne (sau "vă") petrece"? Nu, serios acum. Eu nu-mi dau cu părerea din varii motive. În principal, pentru că îmi place să trec neobservată (e mai cool așa). Nu îmi place să se vorbească despre mine, așa că nu mă bag în discuții, ca să nu aud apoi "uite ce a zis cutăreasca". Așa că, doar gândesc ce aș fi vrut să zic și mă uit la tine cu o tentă compătimitoare. Mai mult nu mă lasă inima. Că mai am momente în care vorbește gura fără mine, e adevărat (doar suntem oameni, ce naiba!). Așa că nu pricep. Dacă vrei să rezolvi ceva, dacă nu-ți convine ceva, fă ceva în privința asta, nu sta ca mototolul, că nu-ți rezolvă nimeni problemele. Oricum, văd că atunci când vrea să ți le rezolve, nu prea-ți pasă...

Mai răbufnesc și eu din când în când. Sunt supărată, bă! Rău de tot. Și nu-mi trece. Și nu vreau să fie ca în aprilie, all over again. Nu pot.

"Am adunat pe drum atâta experienţă, încât nu mai pot face nimic cu ea, fiindcă fiecare grăunte de cunoaştere se anulează cu toate celelalte: ca să faci ceva trebuie să ştii puţin."

La mulţi ani, Mircea Cărtărescu!

Poems

Because literature is such a huge part of my life, because I love poetry, because she has such a pure talent, because she can express her feelings, thoughts in that marvellous way and for many other reasons I invite you to read poetry :  The Stories of a Traveller Soul . I'm sure you will find something for your soul. :) .

Ultima minciună

Pleacă!...

Dar înainte
mai minte-mă o dată.

Spune-mi poveşti cu prinţi şi zmei
învinşi de ei; spune-mi despre antici, de-nţelepciunea lor
şi despre Panteon.
Spune-mi apoi de cum, dintr-un amor nebun,
el şi cu ea, dansând,
s-au rătăcit în fum.
Din fum vreau să prefaci
tabloul lui Monet sau, poate-un Grigorescu…
iar orice urmă, tuşă a unui fin penel vreau
să spună minciuna ce-ai început-o ieri.

Vreau ca în noaptea asta, albastră, fără sunet

să-mi scrii o simfonie;
apoi
un tunet
va fi semnalul care

va spune că şarada va merge-n în continuare.

Vreau să te-ascult vorbind,

vreau să te-ascult minţind,
vreau să-mi rămână-n veci, întipărite-n gând,

minciunile-ţi. Acele vorbe rele
ce îmi spuneau poveşti şi mă făceau să zbor,
iar când aripile-mi păreau prea grele,
mă ridicau uşor

şi m-aşezau pe pat.
…………………………………………….
Iar când povestea se va fi sfârşit,
nu va rămâne decât un rămas-bun
uitat pe-un colţ de pernă-ntr-un salon obscur
de care vom fi uitat, poate, amândoi; ori
de care ne vom aminti.

Pleacă!...
Sau… întoarce-te-napoi!...
Fiindcă păcatul de-a mă fi minţit
Ţi-l iert
Şi chiar iubesc…






-poezie à la manière de... Minulescu, curs de literatura Belle Epoque. :)

Smile!

Sunt fericita!

Sunt atat de fericita incat as imbratisa pe toata lumea, incat as dansa in picioarele goale in ploaie, incat zambesc. Chiar zambesc. Am zambit aproape toata ziua, chiar. Si parca a fost un medicament.

Si mai e ceva... E surprinzator cum tot ce ai nevoie cateodata pentru a face un pas inainte e un sut in fund. Sau un mic imbold motivational din partea ta, spunandu-ti ca nu are ce sa se intample mai rau decat un refuz. Dar nu a fost vorba de asa ceva. A fost chiar bine.

Asa ca, azi, maine si poate si zilele urmatoare, sunt fericita. Atat.

Invidie?

I know you're no good, but you're stuck in my brain...

Uneori ma supar pe mine pentru lipsa mea de hotarare. Mereu am fost invidioasa pe persoanele care stiu ce vor. Nu in sensul rau al cuvantului. Mbine, hai sa spunem ca am considerat ca persoanele acelea stiu cum sa-si conduca viata, iar faptul ca mie imi ia jumatate de an sa ma decid in legatura cu o tunsoare, sa zicem, ma exaspereaza. Apreciez tare mult un om care stie ce vrea, care spune exact ceea ce gandeste, care nu sta sa despice firul in patru doar pentru a gasi contraargumente, pentru a se convinge pe sine ca ii e mai bine fara un anumit lucru, fara o anumita persoana.

Si mai sunt invidioasa pe cei care sunt atat de impacati cu sine. Cred ca asta merge mana in mana cu abilitatea de a lua decizii. Sa poti sa spui "Imi place de mine" mi se pare mare lucru. Sa fii sigur, sa nu ai mereu un sentiment de incertitudine, sa nu-ti fie frica, sa nu ai senzatia aia nenorocita de anxietate, sa nu te sperie orice briza, sa nu te ingrozeasca orice lucru. Asta cred ca e una dintre cele mai mari calitati. 

Imi ia ani sa ma hotarasc sa fac ceva. Nu sunt in stare sa spun ce vreau si daca stiu (printr-o minune) ce vreau, ma incapatanez sa ma conving ca nu-mi trebuie, ca nu e pentru mine.

Cum? Cum sa faci asa ceva? Cat de mare sa fie dorinta de autodistrugere ca sa fii in stare sa te sabotezi in halul asta? Daca gaseste cineva raspunsurile la intrebarile astea, sa ma anunte...

In alta ordine de idei, oricat de dark and twisty as putea parea, chiar mi-e mai bine; mult mai bine. Nu mi-a fost atat de bine de mult timp, spiritual vorbind. Practic, am o groaza de lucruri pe cap si nu stiu cum o sa termin tot ce am de facut. 

O perfuzie cu Red Bull si cafea, va rog! 

And, yes. You're still stuck in my brain. Day, night, doesn't matter. You're there.

Paris

And this is what I do in my spare time. 

:)

Smile

Oprește-te! Miroase florile, ascultă tonul aproape imperceptibil al unui instrument ce pare că se aude în depărtare, zâmbește (sau chiar poți să râzi), fii fericit; încearcă și fă-o în felul tău. Dacă nu încerci, nu aștepta ca alții să-ți cedeze ție fericirea lor. E mult prea prețioasă. Dacă vei încerca și o vei căpăta, vei vedea cât de greu e să renunți la ea, chiar de e vorba doar de o mică parte. Așa că: încearcă, zâmbește, creează ceea ce înseamnă pentru tine fericirea.

Have a beautiful day,

R.

Reverie

My heart breaks a little when I hear your name...

Cum se face ca plang atunci cand mi se spune ca nu te voi mai vedea, dar atunci cand apare o oportunitate sa te revad, ma eschivez? Cum e posibil sa ai atata putere asupra mintii mele? Cum se face ca adorm cu tine in gand si ma trezesc gandindu-ma tot la tine? Ai putea scrie o teza de doctorat din povestea mintii mele atat, dar atat de incurcata! Ha! Pe cine incerc sa pacalesc? Pe tine in niciun caz. Poate pe mine, poate incerc sa-mi pacalesc inima si creierul si fiecare celula din corpul meu care tot ce imi spune e sa te imbratisez. 

Doamne, cat as vrea sa-mi trec degetele prin parul tau! Sa ma iei in brate si sa simt pe obrazul meu asprimea obrazului tau, pentru ca nu-ti place sa te barbieresti... Sa-ti simt parfumul si sa-l inhalez in suflet, sa te port mereu in amintiri.

Suna ciudat? Da, si pentru mine..

Hai sa dormim! Sau... am o idee si mai buna. Dormi tu! Eu voi sta aici, pe fotoliu, si te voi privi, la fel cum Felix a vegheat somnul Otiliei. Asa sunt sigura ca imaginea ta nu se va sterge niciodata din mintea mea. Oricat de tare ar durea apoi...

I need

Imi trebuie cineva cu care sa vorbesc. Imi trebuie o persoana care sa ma asculte si sa nu judece. Imi trebuie o persoana care sa nu imi spuna ca nu fac bine ceea ce fac, imi trebuie cineva care sa ma imbratiseze si sa imi spuna ca lucruri ca astea se mai intampla.

Eu dau. Asta am facut mereu: am dat de la mine, din mine, cate o particica, pe rand, pana cand am sesizat golul ce s-a format in locul unde, candva, era sufletul. Acum rad, dar nu mai cred rasul asta. Nu mai cred ca-l traiesc, nu-l mai simt, nu-l mai pot intelege si nu-mi mai da aceeasi senzatie. Simt doar un gol, simt ca trece prin mine trenul tuturor sanselor si ca eu nu ma pot agata de nici macar un vagon. Doar loveste. Loveste in ganduri, loveste in putinele sentimente ce ma mai strunesc si, mai ales, ma innebunesc. Care sunt? In primul rand, un dor imens. Mi-e dor de mine, mi-e dor de momente, mi-e dor de ceea ce eram, mi-e dor de orice zi in care nu ma simteam asa. Mi-e dor de altii. Mi-e dor de persoane ce au avut un impact major in formarea mea. Si imi mai este dor de... nu! Am spus, mi-am spus de atatea ori ca "nu" si asa trebuie sa ramana.

Stii ce e mai rau? Nu-mi mai cred nici lacrimile. Nu le mai cred pentru ca au inceput sa curga din motive nestiute si nu-mi par ca-mi mai apartin. Parca si ele vor sa fuga de mine si de haosul din mintea si din golul ala. Vor sa evadeze, asa ca au gasit calea cea mai potrivita. Profita de gol, profita de gara in care s-a transformat mintea mea, gara in care gandurile-calatoare nu stau mai mult de un moment, dupa care iau un alt tren, pricinuiesc o alta rana, si mai profita de pleoapele mult prea obosite ca sa lupte sa le tina in frau. Asa ca, pur si simplu, curg. Rauri iesite din matca se preling pe obraji si se innoada in barbie, apoi pica pe manecile ce ascund brate subtiri si incheieturi fragile, ranite doar inchipuit, completate de cureaua unui ceas ce simte zilnic pulsul alert, singurul martor al existentei ei.

Dar deviem de la subiect. Spuneam ca eu dau. Ce vreau sa mai spun e ca nu simt ca primesc si eu ceva. Dar la ce bun sa dai, sa fii bun, amabil, daca astepti ceva in schimb? vei spune, privindu-ma suspicios. Pentru ca ma simt uitata intr-un colt al lumii asteia, vreau si eu ca o persoana, un om inzestrat cu ratiune si sentimente, sa-mi dea ceva. Sa-mi dea un zambet, o imbratisare, o vorba buna, un moment de atentie, un ceva, la dracu` ! Sa-mi spuna Uite, aici! Vreau sa te ajut si eu, poate ai nevoie.

Nu sunt ceea ce credeti si ar trebui sa va ganditi ca orice e facut din sticla se sparge...

  Opreşte-te!...
         Priveşte-n jurul tău...
         Şi dacă nu ţi-ai murdărit
         Pantofii de noroi,
         Fă-ţi cruce
         Şi întoarce-te napoi!...
         Fă-ţi cruce
         Fiindcă n-ai păcătuit
         Decât în vis...
         Şi visul s-a sfârşit!...

~ I. Minulescu, De ce-ai plecat?