Countdown to Christmas: Dermocosmeticale

Dearies, observam cu totii ca nu e de mine scrisul zilnic aici, nu? Nici macar nu pot spune ca am fost incredibil de ocupata. Doar ca nu am avut idei. 

Lasand scuzele la o parte, astazi am sa va explic un pic metoda mea de ingrijire a pielii si o sa discutam despre un subiect care, pe mine, ma obsedeaza: tenul.

Ever since I can remember am avut probleme cu tenul. Tenul meu este unul destul de problematic, este uscat pe alocuri, gras prin alte locuri, destul de sensibil si, da, acneic. Dupa ce am incercat groaza de porcarii produse destinate tenului cu probleme, am renuntat si i-am facut o vizita medicului endocrinolog. In urma vizitei, m-am ales cu multe intepaturi facute de asistentele de laborator, un diagnostic mai mult sau mai putin sigur si un tratament destul de stufos de urmat. Am urmat tratamentul ce constra in vreo 5 pastile pe zi, on and off , un pic mai bine de un an. Problemele insa nu s-au rezolvat. Nici macar ameliorat. Astfel incat, am decis sa cer o a doua parere. 

A doua excursie la doctor mi-a adus, in mare aceleasi raspunsuri: diagnosticul era acelasi, problemele evidente si tratamentul medicamentos era cel corespunzator. Cu toate acestea, rezultatele nu se vedeau. Cel de-al doilea doctor mi-a recomandat sa tratez problema din alta perspectiva. Pe scurt, pielea reflecta ce ii administram organismului, iar eu trebuia sa incep sa mananc mai multe fructe si legume si sa reduc produsele de la animale. De asemenea, mi-a recomandat o cura de antibiotice si o crema pe care nu o mai gaseste nici Sfantul Duh in Bucuresti. E vorba de miraculosul Brevoxyl.

Pe 1 septembrie am inceput "dieta", iar pe 15 septembrie am plecat spre Zaragoza. 

Pana pe 1 decembrie am urmat o dieta ce se asemana, practic, veganismului. Mesele mele au constat in mancaruri de naut, fasole, salate, paste cu legume, iar dulciurile - care nu pot contine zahar - au fost inlocuiite de mandarine si kiwi (sunt cam singurele fructe care imi plac).

De asemenea, am inceput sa am mult mai multa grija de rutina de curatare a fetei. 

Mi-am luat un gel de curatare foarte bun, cu care tenul meu se impaca perfect, din gama Effaclar, La Roche-Posay. Mi-l recomandase deja o farmacista din Bucuresti, dar aveam ceva retineri. Pana la urma, l-am incercat, si nu regret decat ca nu l-am achizitionat mai devreme. Pretul variaza intre 13 si 16 euro, eu l-am luat mereu cu 13. Deseori sunt oferte sau promotii in farmacii sau in magazinele specializate in cosmetice.

(Trebuie sa spun ca un tub mi-a ajuns din septembrie pana in momentul actual - inca mai are suficient pentru doua-trei spalari. Am luat o rezerva de curand, cu care cred ca ma voi intoarce in Bucuresti. )

Dupa ce imi curat tenul, imi usuc fata cu servetele de hartie (am observat ca nu se irita la fel de tare ca daca as folosi un prosop) si aplic o crema hidratanta. Dimineata folosesc Floramin, iar seara Apidermin. Ambele sunt creme pe baza de lapte de matca si sunt produse 100% romanesti si foarte, foarte, foarte! bune. 

Ma bucur sa spun ca tenul meu e mult mai bine acum. Nu este perfect si inca mai am de-a face cu monstruleti, dar comparativ cu felul in care arata acum trei luni, aspectul sau este vizibil imbunatatit.

Spuneam ca pana pe 1 decembrie dieta mea a fost asemanantoare veganismului. De atunci am inceput sa mananc, ocazional, oua si am gustat ceva jamón, salchichón si Pringles. Ce am observat? Reactiile "urate" sunt, in principal, la zahar si lactate. 

De asemenea, din septembrie nu am mai folosit machiaj. Ocazional, putin rimel, insa si la acela am renuntat, intrucat incepuse sa imi irite ochii (cred ca se stricase ceva in compozitia sa) si inca nu am cumparat altul. 

Sper ca pe viitor lucrurile sa fie tot mai bune. 

Ah, era sa uit! Peste o saptamana este Craciunul!

Countdown to Christmas: Wishlist

Evident, postatul zilnic pur si simplu nu este pentru mine. 

Ne apropiem cu pasi repezi de Craciun, iar eu m-am gandit sa scriu astazi despre lista mea de dorinte. 

Nu sunt lucruri pe care sa le vreau acum, ci sunt gandite pe termen lung, sa spunem. 

Am in plan o tinuta anume si aceste trei lucruri sunt pe wishlistul meu. 

Ceasul retro (spune lumea, vntage, dar daca-l iei de nou, nu prea vad sensul) Casio mi se pare foarte frumos. Da un aer relaxat, in acelas timp pastrand un pic din ideea de smart dressed. Apoi, unul dintre piticii ce imi populeaza gandurile a inaintat o cerere pentru pantaloni largi cu talie inalta si camasi albe barbatesti, iar ca o mama responsabila ce-s, nu o pot lasa fara raspuns. Astfel ca, da, voi petrece urmatoarele saptamani cautand aceste piese. Ceasul cred ca il voi gasi cel mai repede.

Wish me luck!

Mai e putin!

Countdown to Christmas: Let's talk about... clothes!

Astazi vorbim de estetica. Nu in stilul lui Arghezi, si nici nu vom scrie tratate, ci pur si simplu despre anumite lucruri care, nu de foarte mult timp, ma preocupa si pe mine. 

O mare parte a perindarii mele pe aici, prin viata, nu m-a interesat prea tare ce fel de haine purtam, cat timp erau intr-un soi de armonie nesuparatoare. Recunosc, nu am fost tipul de domnisoara foarte feminina growin up, am fost mai "baietoasa", iar in anii adolescentei am descoperit trupele precum Tokio Hotel (da, mi-au placut), Linkin Park, Rammstein sau Metallica (trebuie sa apreciati evolutia), iar stilul vestimentar nu a variat foarte mult. A migrat in schimb spre negru, lucru care nu s-a schimbat prea tare (he,he).

In urma cu aproape trei ani, in urma unor schimbari... drastice ale aspectului fizic, am ramas fara posibilitatea a purta o mare parte din hainele pe care le aveam si, in consecinta, am inceput sa fiu mai constienta de ce port si m-am indreptat, fara prea mult efort, spre anumite piese vestimentare, incercand sa imi cunosc si corpul. Ce am descoperit? 

Fustele clos de lungime medie, pantalonii cu talie inalta, dresurile negre, pantofii oxford si camasile din voal croite clasic sau, din contra, boem sau romantic, aveau sa imi devina cele mai bune prietene. 

Evident, a ramas ceva si din fata aceea adepta a blugilor, tricourilor si hanoracelor. Le pastram, insa, pentru zilele ocupate sau pentru drumetii.

Tot de curand, am capatat o obsesie.. asta, interes! pentru Grace Kelly, pentru ca imi place sa cred ca stilul meu este usor eclectic, dar, cu toate acestea, clasic. Citind si cautand fotografii cu ea, am descoperit lucruri minunate, despre care veti citi cat de curand. 

Atat azi. Mai e putin pana la Craciun !

(sursa foto: Pinterest) 

Countdown to Christmas: A Tag

Pentru ca saptamanile acestea vor fi destul de aglomerate, am decis sa umplu timpul liber (sau cel in care ar trebui sa am alte activitati) cu o prezenta putin mai activa aici. Astfel, mi-am propus o numaratoare inversa pana la Craciun, cu postari in fiecare zi. Astfel, in speranta ca va functiona, astazi am gasit pe un blog al unei tinere foarte talentate si cu pasiuni comune un tag "craciunos", pe care l-am preluat. 

Va avertizez. Imi place foarte, foarte, foarte mult perioada aceasta. 

1. Care este filmul tau preferat de Craciun?

Cred ca primele doua filme din seria Home Alone. Le-am asociat mereu cu perioada aceasta si de obicei sunt mereu pe un post tv in preajma Craciunului. Ok, spune "filmul", deci trebuie sa aleg, nu? Uhhhhmm.... Home Alone 2: Lost in New York!

2. Deschizi cadourile in Ajun sau in dimineata de Craciun?

Clar, in dimineata de Craciun. Mereu am asteptat pana dimineata zilei de 25 pentru a vedea ce mi-a adus batranelul si mereu ma cuprinde aceeasi bucurie. Sper sa nu pierd niciodata senzatia aceasta.

3. Ai vreo amintire preferata pe care sa o asociezi Craciunului?

Cred ca este un moment, cand eram mica si am petrecut Craciunul la bunicii din partea tatalui meu. Atunci am primit un Mos Craciun de jucarie, cumparat - cum am aflat acum cativa ani - din Doraly (un engros de la marginea Bucurestiului). Imi doream tare mult o jucarie ca aceea, iar faptul ca Mosul pe care il primisem canta si se misca, m-a incatat si mai tare. Ani mai tarziu, cautand un cadou pentru Secret Santa, am gasit o versiune mai micuta a Mosului pe care inca il pastrez si eu acasa si, mai mult sub influenta acestei amintiri, mi-am cadorisit persoana careia trebuia sa ii iau cadou cu unul. 

4. Care este mancarea ta preferata de Craciun?

Cea care e a tuturor. Sarmalele facute de mama, doar cum stie mama. Anul acesta va fi, insa, primul Craciun fara ele. Stagiul Erasmus in frumosul oras spaniol Zaragoza mi-a adus multe bucurii, dar mi-a luat Craciunul alaturi de parinti, iar doctorul mi-a furat sarmalele de purcel. Dar, nu ne dam batuti! Am de gand ca anul acesta sa imi prepar propriile sarmane cu multe vegetale si, sper eu, aproape la fel de gustoase ca ale mamei. Revin cu vesti despre cum a mers!

5. Care a fost cadoul cel mai pretuit?

Vezi raspunsul de la a treia intrebare. 

6. Mirosul preferat de Craciun?

Cred ca al aerului rece si al vinului fierbinte, amestecat cu scortisoara. Clar, scortisoara!

7. Ai vreo traditie pentru noaptea de Ajun?

Nu chiar. Nu am mers la colindat prin vecini, iar bradul il faceam dimineata (ha!). Cred ca traditia mea este emotia si incantarea pentru dimineata urmatoare. 

8. Ce ornament pui in varful bradului?

Unul pe care il am de cel putin zece ani. Imaginati-va o briosa dintr-aceea cu multa crema deasupra. Cam asa arata, doar ca este rosu si are fata zambitoare a Mosului pictata pe el.

9. Ce ti-ai dorit de Craciun in copilarie, dar nu ai primit?

Nu am cerut niciodata lucruri pe care sa le vreau foarte tare si sa nu le primesc. De fapt, nu cred ca am cerut, pur si simplu asteptam sa primesc.

 10. De ce te bucura Craciunul atat de mult?

Ma bucura pentru ca e acel moment din an in care totul devine mai cald, mai luminos, mai linistit si mai frumos. 

Pentru asta si multe altele, sa ne recitim cu bine. 

Note to self: stop giving second chances. And third... And so on..

Punct

si de la capat.

Actualizare

Evident, e ceva schimbat pe aici. Numele, adresa, aspectul. Nu am sters textele mai vechi, (le-am mutat de pe vechiul domeniu, la care nu mai am acces) pentru ca blogul acesta a functionat - mai mult sau mai putin - inca din 2011 si vreau sa ramana cumva tot ce mi-a trecut prin cap. 

Ce gasiti aici sunt incercari cvasiliterare. Nu vin din realitatea imediata, nu au baza reala si nici nu au vreun destinatar concret. Sunt scantei si franturi din unele ganduri. Apoi, mai sunt si expuneri ale intereselor - pe care abia acum incep sa le descopar - ce imi ocupa timpul. Mai poate interveni si realitatea, din cand in cand, daca uit usa deschisa. 

Numele are de-a face doar cu o revelatie de moment. Asa obisnuiam sa fiu. Candva, pe drumul asta pe care puteti sa-l numiti cum vreti, intre un an calendaristic si altul, am uitat. Acum, insa, mi-am adus aminte.

"care vădește simplitate, naturalețe împletită cu sinceritate și cu naivitate."

Asa e. Si nu trebuie sa fiu mai mult de atat. 

Ne citim. 

LOVE,

Lily

Nu regret. Ramai cu vorbele. Eu imi iau sufletul si plec.

Am gresit. O sa recunosc, pentru ca nu mai vad rostul sa nu. M-am inselat profund in privinta ta si, da, aveai dreptate. Mi-e rusine de ce m-am transformat din cauza ta. Nu, nu din cauza ta. Tu nu m-ai facut in niciun fel. Eu am decis sa schimb si am gresit. Acum vad. Vad ca n-ai meritat.

N-ai meritat nici macar una din toate lacrimile alea ce au curs pentru tine, nu pentru cei care le meritau. N-ai meritat nici unul dintre gandurile care s-au nascut pentru tine. N-ai meritat nici unul dintre cuvintele pe care ti le-am scris atat de mult timp. N-ai meritat nici excursia gratuita prin mintea si sufletul meu. N-ai meritat niciodata nimic din ce ti-am dat. Material nu ti-am oferit. Nu aveam de gand. Emotional, insa, mi-ai luat prima data. Ti s-or fi parut penibile cuvintele, ti s-or fi parut jalnice gandurile. Escroc sentimental e mult spus. Stii sa vorbesti, stii sa capeti increderea oamenilor. Si nu o meriti.

Ramai in lumea ta. Mie nu imi place in ea.

Si-ti mai dau dreptate, acum, pe final. E cum ai spus. N-ai fi stiut ce sa-mi oferi pentru ca nu ai ce imi trebuie mie. Curajul nu e pentru tine. Sarcasmul, insa.. ha.

Se mai intampla si schimbari

"Multumesc frumos, dar eu nu mananc carne."

Cam asa incep mesele mele in ultima vreme. Si mai e si gluma aia cum ca vei afla foarte repede si fara sa intrebi daca vreo persoana din incapere e vegetariana, pentru ca simte nevoia sa anunte. 

Hai sa povestesc...

Mereu am avut o relatie ciudata cu mancarea. In sensul in care cand eram mica, preferam sa o dau cainelui si sa le spun parintilor ca eu am mancat ce de fapt molfaise Azorel. Nu sunt gurmanda, nu imi place sa mananc in sensul ala. Mananc pentru ca trebuie, pentru ca mi se mai face foame, pentru ca ma dojeneste organismul, dar nu pentru ca imi face placere in vreun fel pregatirea mancarii. De-ar fi dupa mintea mea, as trai cu apa si aer. Da, am si pofte cateodata. As rontai niste cartofi prajiti, as curata cu degetele castronul in care pana nu acum multa vreme era crema pentru tort sau as curata portocale in fata unui ecran pe care ruleaza un film de Craciun, doar suntem oameni. 

Ce vreau sa explic e ca nu sunt mancacioasa, nu traiesc ca sa mananc, ci mananc ca sa traiesc. 

Pana acum ceva vreme mancam "de toate", cu ifosele si preferintele de rigoare. Ma strambam cand auzeam discutii pe teme culinare ce implicau diversele moduri de a prepara carnea si in doua randuri, observandu-mi-se reactiile, am fost intrebata daca nu cumva sunt vegetariana. Cu ambele ocazii am raspuns ca nu. Si nici acum nu vreau sa zic "sunt vegetariana". 

Am ales sa nu mai mananc carne sau orice alt produs provenit de la animale (da, asta include si mierea. Si, da, stiu ca albina e insecta). De asemenea, am ales sa nu mai consum zahar si anumite fructe, precum am exclus si prajelile din dieta. Nu e o decizie bazata pe morala, etica, dragoste de animale in totalitate. E luata pentru ca simt ca e mai bine pentru mine, pentru ca stiu ca altfel nu ma pot face bine, pentru ca asta a recomandat, cumva, medicul si pentru ca, da, mi-e mila cand ma gandesc ca o fiinta moare ca eu sa traiesc. 

Asa ca, dragi oameni cu care ma asez la masa, se poate trai cu frunze, sunt constienta ca nu-s iepure, nu ai nevoie de carne ca sa nu mori, proteinele sunt si in legume, nu doar in antricot si mici, laptele are gust bun si daca e din plante si, va rog, nu ma mai priviti ca si cum mi-au spalat creierul si m-am alaturat vreunei secte. Sunt intreaga la minte, in limita in care poate fi cineva, si prefer sa discutam despre valorile culturale decat despre cele nutritionale.

Si adeverinta? E la CASMB

Buuuun. E august, e cald, e zapuseala de incepi sa te intrebi cum a rezistat poporul ales in desert si n-a intrebat "Moise, boss, noi mai mergem mult?" si ai de rezolvat treburi ce tin de hartii. Unde? La institutiile statului. Care stat? Ala de sta. Ala roman.



Simt cum ma ia tremuratul in timp ce verific copiile de pe diplome, adeverintele care certifica fiecare alt lucru si pornesc spre biroul cu pricina. Sediul CASMB din Floreasca, parte necunoscuta mie a capitalei, dar pe care am inceput sa o cunosc bine. Prea bine.


Ajung in sediul usor futurist al institutiei, imi zic "ce bine, avem si lift ce pare sigur" si urc pana la etajul 3, dau sa pun mana pe clanta, cand observ un domn in spatele meu. Il intreb daca nu cumva venise mai devreme, imi spune ca nu-i graba, sa intru. Inauntru, intr-un birou prea mic pentru cate se intampla acolo, dau de doamnele - sa le zicem asa - care decid daca au chef sau nu sa te ajute. Zambitoare le spun ca voi pleca in strainatate in curand cu o bursa, prin urmare vreau si eu vestitul Card European de Sanatate. Mi se cere CNP-ul pentru a mi se verifica istoricul in sistemul Casei de asigurari si, intre timp, doamna imi ia la verificat dosarul.


O incruntare si simt cum imi fuge pamantul de sub picioare. "N-aveti adeverinta. Va intoarceti cu adeverinta de student." Am, cum n-am? Ii spun sa se uite, ca e acolo adeverinta pentru care mersesem special la facultate si pe care secretara mi-a eliberat-o chiar in aceeasi zi. Se uita la mica hartie si emite un sunet ce nu aducea deloc a incantare "Pai, vedeti. Aici scrie 2014/2015. Ne trebuie una pe 2015/2016 si sa scrie ca plecati cu Erasmus." Usor panicata ii explic doamnei ca n-am de unde acum, ca trebuie sa astept pana pe 1 septembrie, secretarele fiind in concediu, ca am carnetul vizat, insa nu si nu. Adeverinta, domnule, e sfanta si fara ea nu se poate! Mai arunca o privire in calculator si aud din nou sunetul. O strangere de buze si un fluierat in acelasi timp. "Sunteti salariata!". Cu nervii intinsi ii spune ca da, dar mi-am dat demisia. Exasperarea se citeste pe fata functionarei "Pai trebuie si adeverinta de la serviciu, si decizia incetarii activitatii si trebuie sa va schimbam categoria de asigurat. Da? La revedere."


Cum la revedere? Gata? S-a rezolvat, nu se poate?


Fug pana la serviciu, il caut pe cel de la administrativ, ii spun necazul si promite sa ma ajute. Ajung acasa si, in urma unei discutii, ma luminez. Am un contract de studii care precizeaza tot ce trebuia sa precizeze adeverinta. Maine rezolv, imi zic. Vai, cat de gresit era gandul acesta.


Ma prezint ziua urmatoare inarmata cu acte semnate de decan si rector si incerc, de data aceasta la cealalta .. doamna. Ii prezint situatia si spune "Adeverinta aveti?". Ma intreb serios daca alt cuvant a mai invatat doamna sau lexicul ei se limiteaza la atat si ii prezint contractul. "Ce-i asta?", intreaba doamna in timp ce mi-l arunca efectiv inapoi. Supa la plic dau sa spun, dar imi amintesc ca suntem oameni si ii explic. Aflu de la doamna respectiva ca documentul semnat de rector n-are nicio valabilitate in fata dumneaei, instanta suprema intr-ale Cardurilor Europene, dupa care imi spune, pe un ton batjocoritor "da, vad ca stapaniti limba engleza". Ii spun ca sunt salariata si ca am actele acelea la mine, iar fata i se schimonoseste intr-o grimasa ce prefigureaza torturi dantesti pentru mine. Imi spune ca trebuie sa merg la sediul din Titeica, iar cerul imi cade in cap. Incep sa tremur, privirea mi se incetoseaza si intreb de ce. ""Pentru a va scoate de la salariati si trece la studenti". Ii spun ca ieri nu mi-au spus asa ceva si ma asigura ca da. Incerc sa nu o sugrum cu firul de la telefonul pe care il are pe birou si la care nu raspunde, asa ca ma ridic si plec spre Titeica. Acolo, dupa asteptat la coada, ganduri ca nu voi reusi sa obtin nemernicul ala de card, ca mi se duc toate planurile si toata munca pe apa sambetei, ca o sa am de pregatit un teanc de documente si cedat nervos, ajung la ghiseul de informatii. Cu un zambet larg (pont dat de domnul de la paza care m-a zarit plangand pe infundate, cu mapa in brate) le explic de ce am nevoie si de ce nu sunt in Floreasca cu problema rezolvata. Doamna de la ghiseu se ridica, imi spune ca nu poate face nimic din ce spun cele din Floreasca si ma ia sa mergem la "sefa". Astept in fata unui birou timp de doua minute, iar doamna (chiar o doamna!) se intoarce si imi spune sa ma duc linistita in Floreasca si sa cer cardul in calitate de salariat, caci aceasta primeaza in fata celei de student. Doar sa fac dovada asigurarii pe ultimii 5 ani, adica diplome si adeverinte pe care le am.


Ma duc pe 1 sa cer adeverinta de la facultate cum ca plec cu bursa. Zic sa o am. Si apoi, dau din nou piept cu cerberii. Infernul n-are cercuri. Are sedii si bonuri de ordine.


To be continued.

Worse than drugs

Pare ca e al naibii de greu sa ma tin de cuvant. O sa incerc sa fac ce zic. 

Lucram cu drag si spor la o recenzie. Coming soon.

Azi vreau sa vorbesc despre mica (si grava) mea obsesie. E mai rea decat cafeaua, Pepsi twist sau Pringles. Cine ma cunoaste, stie ca fara prima pot rezista, dar celelalte doua sunt aparitii recurente si inevitabile in viata mea. Ok, nu e despre mancare articolul asta. E despre povesti.

Iubesc ca lucrurile pe care le posed - pentru ca am un simt al proprietatii tare dezvoltat - sa poarte un pic de mine in ele, iar in incercarea de a imi potrivi lumea in functie de personalitate, am gasit calea de a-mi purta fiinta la vedere. Pe incheietura mainii stangi, mai exact. 

Da. Este vorba despre ea: bratara mea Pandora. 

Recunosc ca ideea unei bratari cu figurine simpatice mi-a suras mereu, dar de prin primavara s-a transformat intr-o dragoste... ceva de speriat. De speriat conturi si portofele :)). Pentru ca oamenii mei ma stiu, am primit un pont de la Alexa si impreuna ne-am facut hatarul si am luat cate o bratarica pandora-like si cateva talismane de pe soufeel.com. Site-ul este un soi de satelit al celor de la Pandora, au produse de calitate, iar customer service-ul este excelent. Am dat comanda pentru care am platit online si in doua saptamani bratarica mult asteptata a fost a mea. A venit tocmai din Hong Kong si era tot ce voiam sa fie. Ba chiar si un pic mai mult, pentru ca era inceputul meu de poveste. 

Bratara Soufeel, dupa cum se vede, este aproape identica bratarii Pandora. Singura diferenta consta in lipsa filetului care separa bratara in trei sectiuni, dar nu pot spune ca este un asa de mare inconvenient. 

Talismanele pe care le-am ales au fost un buchet de trandafiri pentru ca seamana cu florile mele preferate, bujorii, o inima filigranata pentru detaliile pe care le are si o bufnita absolventa pentru ca... Ei, bine, se intelege de la sine, dragostea pentru mediul academic si modalitatea de a pune o piatra de temelie momentului in care am trecut dintr-o etapa in alta.

In urma unei vizite in centrul comercial din Baneasa, mi-am imbogatit colectia de talismane cu o inimioara pe care sta gravat un 21. Este pentru varsta pe care o aveam cand am terminat facultatea, la care m-am angajat si am avut ocazia sa vizitez pentru prima oara Spania. Asa ca n-am stat prea mult pe ganduri si l-am adaugat pe bratara. De asemenea, pentru ca marcheaza atatea prime dati, este si prima achizitie Pandora :).Inimioarei-borna termporala i-a urmat o moara de vant ce, pe mine, ma duce cu gandul la don Quijote si la Castilla la Mancha, iar imediat dupa am primit o miniatura a Sagradei Familia. Ea imi aduce aminte de orasul de basm pe care am ajuns sa il iubesc la fel de mult ca pe cel natal (da, iubesc Bucurestiul, cu gropile, aglomeratia si cimentul lui pentru ca e acasa) si de faptul ca unii oameni apar in viata ta cu un scop. 

Ultima achizitie Pandora a adus si o schimbare.

Datorita Andreei am aflat de promotia care urma sa se desfasoare cu ocazia deschiderii magazinului din Mall Baneasa. Asa ca, n-am stat prea mult pe ganduri si am pornit cu Andreea spre bijuteria magica unde... era o coada de prea multe persoane. Cu nivelul de entuziasm ridicat, am asteptat in jur de doua ore pana cand am putut spune ce doresc si inca vreo ora pana cand am putut iesi din noul magazin, dar totul a meritat. Bratara e acum un minunat model clasic Pandora de 18 cm, iar povestii i-am adaugat un clips ce are pe o fata Soarele, iar pe cealalta o semiluna si o stea, pentru a-mi aminti ca stelele implinesc dorinte, ca soarele rasare indiferent de cat de neagra a fost noaptea si ca perfectiunea sta in lucruri incomplete, imperfecte. 

Am pastrat pe ea, insa, buftnita.

Urmeaza sa completez cu alte cateva piese la care mi-a ramas gandul, pana va arata cam asa:

Pana atunci, mai avem capitole de scris.

Fiecare are cate un pitic. Al meu spune povesti. 

Love,

Lily.

Fall

da play si citeste

Si ce-i trebuie e o poveste. Cu zane, fara printese, cu dans in mijlocul bulevardului, pe linia de tramvai si cu piruete in statia de autobuz. Cu alergat pe peron si cu imbratisari la 1 decembrie 1918. Dintr-alea de nu se mai termina, din care nu vrei sa scapi, pe care ai vrea sa le iei acasa. Cu zambete si rasete ce se rostogolesc pe scarile rulante si taceri la semafor. Cu multa caldura si cu maini ce nu isi mai dau drumul. Cu discutii in miez de noapte despre de ce dor apusurile. O poveste spusa de dor si de regasire. Care incepe primavara si nu se termina, pentru ca primavara vine iar. Si iar. Si iar. Si... Iar...

Cu o luna in patrar ce vegheaza si lumineaza cerul, astfel incat sa poata fi numarate stelele de copii somnorosi, care casca in vazul lumii si se iubesc pe ascuns. "Carul mare, carul mic, steaua polara, Luceafarul - adica, Venus -, acolo cred ca e Casiopea, iar steaua aceea; nu stiu, o vezi? Da? La ea ma uit si te vad pe tine." Un covor verde de iarba si doua maini incatusate una de cealalta. Eternitate si muzica infinita. Sferele asteapta sa graviteze cineva demn de rutina in preajma lor. Copiii sunt prea deosebiti.

Adoarme. Si tot ce ar fi vrut e sa fi fost sub cerul instelat.

Dor

Contur pe linia catifelata. Caldura. 37 de grade. Plus. Minus. Putin. Obrajii inundati de teama capata nuanta bujorilor de mai. Mai! Ce luna frumosa. E cald si atunci. Contur. Cade de linia mandibulei si ajunge sa stranga clavicula proeminenta. Urmeaza linia si se opreste in mijlocul pieptului. Si acolo parca infloreste ceva. O inima? Nu. E ceva mai mult. Sa fie ....? Nu, nu. Presiunea pe osul acela se mareste. Sunt doua maini ce ii simt forma. Una prin cealalta. Dupa o secunda mana lui uita ce voia sa gaseasca si incepe sa cerceteze o alta mana. Caldura si acolo. Acelasi tip de caldura. Al ei. Caldura inghetata spre varfurile degetelor. Prinde in ambele maini palma ei stanga. Raman asa. El, privind valsul mainilor. Ea, privind furtuna din ochii lui. 

Nu stiu cine ti-a dat voie sa pasesti cu bocancii in viata mea, dar pe viitor sa bati la usa.