...coloreaza-mi tacerea

Asa zice un vers din melodia pe care o ascult acum. Si afara ploua. Ploua atat de tare ca parca imi ploua in suflet si simt cum in esenta fiintei mele se impregneaza mirosul apei. O sa-mi zici ca nu se poate, ca apa nu are miros si ca iar incerc sa... nu, o sa-mi spui hotarat ca nu o sa ma lasi sa cad in depresii inventate de mintea mea si ca nu o sa ma mai lasi sa cad in gandurile mele. Ca totul e frumos. Ca o sa ma prinzi atunci cand vreau sa cad. Ca o sa dansezi cu mine cand vreau sa fug de tine . Ca o sa te lupti sa fiu mereu lucida, sa ma mentin pe linia de plutire a normalitatii.

Dar, de cate ori sa-ti spun ca nu vreau sa fiu normala? Ca doar par si ca tanjesc cu toata fiinta mea sa nu fiu. De cate ori sa iti spun ca nu am nevoie sa ma trezesti din reveria macabra in care am cazut? Vreau doar sa ma imbratisezi. Sa ma prinzi intre pieptul tau si bratele tale si sa stam asa pana cand un brad din Cismigiu va ramane fara ace in toamna sufletelor noastre.

Si mai vreau si eu ceva de la tine, daca tu tot insisti sa-mi ceri ratiune. Vreau sa stam o noapte impreuna. Eu sa iti analizez pupilele si ritmul batailor inimii. Iar tu... vreau sa-mi citesti un basm. Un basm in care toti plang si in care printesa nu e salvata de print, pentru ca asta e realitatea la care tu vrei sa ma trezesti. Esti dispus sa-mi dai ce-ti cer?

Stiu, nici eu n-as fi in stare. Auzi la ea... basm in care printesa nu e salvata de print?! Cine se crede? Nu stie, oare, ca orice om normal are parte de o poveste? Ca o printesa mereu isi gaseste printul? Ca el mereu o salveaza?

Ei, bine, nu. Nu stie. Stie doar ca nu vrea sa fie atinsa de rautatea celorlalti, ca nu vrea ca ochii ei sa fie atinsi de privirea celorlalti, ca nu vrea ca ei sa o atinga, ca nu vrea niciun contact cu nimeni... in afara de imbratisarea lui? Dar nici de ea nu o sa aiba parte. Ea va continua sa spuna lucruri corecte, iar el sa ii deschida ochii cu fiecare zi ce trece.

Dar, eu tot vreau un moment lipsit de formalitatea institutionalizata.

... ma vindec eu si de durerea stiintei, si de programul mult prea incarcat, si de epitetele liricii, iar atunci... atunci voi privi ca pe un moft de copil in cautare de povesti adevarate tot ceea ce simt acum.

Candva, intr-un tinut de basm

Obisnuia sa viseze cu ochii dechisi si sa zambeasca liber atunci cand lucrurile mergeau bine. Obisnuia sa fie ea atunci cand... de fapt, era ea mereu. 

Obisnuia sa rada si sa accepte cu bucurie lucrurile care i se intamplau, care se presupuneau ca ii vor influenta cursul destinului. Obisnuia sa creada ca toate se intampla cu un motiv, dintr-un motiv, cu un scop. 

Obisnuia sa aiba incredere in oameni. Prea multa incredere. Isi deschidea sufletul si ii invita sa "dea o raita" prin gandurile ei. Punea totul pe tava si ii lasa pe ceilalti sa aleaga ce vor sa vada. Cum vor sa o vada. 

Obisnuia sa alerge, sa se plimbe, sa admire cerul, sa simta ploaia cum ii patrunde in fiinta, sa imbratiseze vantul, sa sara in speranta ca va atinge stelele, sa adoarma cu gandul la ...

Obisnuia sa creada. In toate, dar mai ales, in toti. Obisnuia sa gandeasca ca nu are ce sa se intample rau. Nu are ce sa fie rau daca ea e buna. Pentru ca, pana la urma, asa ar trebui sa functioneze lucrurile, nu? 

Ce s-a intamplat cu ea? 
Intr-o zi, balaurul numit Realitate a vizitat-o. I-a spus ca nu exista mereu dreptate, i-a spus ca lucrurile nu se intampla mereu cu un scop, i-a spus ca lucruri rele se intampla oamenilor buni, i-a spus ca increderea acordata de ea nu era apreciata, i-a spus ca stelele nu o cunosc si ca vantul scapa din stransoare. I-a spus ca aleea din parc va disparea si ploaia o va alunga. I-a spus ca oamenii vor profita de posibilitatea de a vedea inauntrul mintii ei, i-a spus sa-si fereasca privirea. Sa inchida ochii, sa ascunda zambetul, sa tina pentru ea visurile, sa le inchida intr-un ungher al inimii si sa le uite. I-a spus ca nu e bine sa deschizi o expozitie cu sentimente. I-a spus ca ele dor. I-a spus ca va fi ranita de oameni dragi, i-a spus ca va fi uitata. I-a spus ca zambetul ei nu va mai insemna nimic pentru nimeni. I-a taiat aripile si a lasat-o singura, in imensitatea albastra ce-i individualiza zidurile palatului. A lasat-o dormind. 

De data aceasta nu mai visa la Luceferi, ci la orase gri. Nu mai era lacul de langa alee cel care sclipea, ci apa de pe trotuar, stransa in urma ploii necontenite ce o inchisese in turnul ei. Nu mai era siguranta, ci incertitudinea cea care ii va fi trasatura distinctiva. Nesiguranta, neincredere, dubii, vorbele ii rasunau in minte ca si cum ii erau soptite atunci, sentimente induse si, si mai rau, traite.

Obisnuiam sa-mi creez imagini perfecte despre oameni imperfecti. Perfectiunea e o strategie de marketing. E un ambalaj frumos, care striga "Alege-ma pe mine!". E primul lucru care dispare atunci cand incepi sa cauti esenta. E primul lucru care te dezamageste, pentru ca ti-ai fi dorit sa nu fie asa de usor de indepartat, pentru ca poate, atunci, sufletul nu ti-ar fi fost injunghiat de o mie de "ti-am zis eu". Esenta unei persoane e, probabil, totul. Dureaza pana o descoperi, dureaza pana cand ajungi sa-ti dai seama cum functioneaza, dar niciodata nu o vei cunoaste. Pentru ca, in momentul in care te astepti mai putin te va surprinde. Iar atunci, fie va fi o imensa bucurie, fie dezamagirea iti va rupe o parte din inocenta. Si asa iti dai seama ca nimeni nu merita sa stie totul despre mintea si sufletul tau. Poate gresesc, poate exprimarea e taioasa, dar nici ei n-au avut mila de visurile mele, de gandurile mele, de zambetul meu...

1 iunie 2012